Personalități ale vieții universitare din Transilvania

THEODOR ANGHELUȚĂ

(born 28 April 1882, Adam, Galați county – died 30 May 1964, Cluj)

Mathematician, professor of superior algebra at the University of Cluj between 1923-1947 and 1950-1955, member of the Romanian Academy (from 1948).

Following secondary studies in Bârlad he attended the Faculty of Sciences, the Mathematics Department, of the University of Bucharest (1902-1905). From 1910 to 1914 he studied at the Sorbonne, where attended, among others, the courses taught by professor Émile Picard. In 1922 he obtained the title of doctor of mathematics at the University of Bucharest with the thesis The General Class of Trigonometric Polynomials and the Approximation of a Continuous Function.

In 1914 he became associate professor at the Faculty of Sciences, in the Department of Mathematics at the University of Bucharest, and in 1919 he was substitute professor in the Department of Algebra and Number Theory of the same faculty. In 1923 he was employed as a tenured professor in the Department of Superior Algebra at the Faculty of Science of the University of Cluj, a position he held until 1947 when he retired. During this period, he occasionally appropriated the role of substitute teacher in mechanics and functions theory. In December 1950 he was asked to return as a professor at the Faculty of Mathematics and Physics of the University of Cluj, where he remained until 1955. Between 1955 and 1962 he was a professor of mathematics at the Polytechnic Institute of Cluj.

Theodor Angheluţă was the dean of the Faculty of Sciences of Cluj (1930-1931). During the Second World War, when the Faculty of Sciences of the University of Cluj fled to Timișoara, he was again, for a short while, dean (1944).

His fields of study focused on the theory of functions, differential, integral, algebraic and functional equations, which he was particularly involved with, being the founder of a research laboratory on this topic. In the functional calculation, Angheluță found the functional equation that characterizes the polynomials. The equation, currently called the ‘Angheluță equation’, was formulated in the article Sur une équation fonctionnelle caractérisant les polynômes, published in the Mathematica journal in 1932. In the field of algebraic equations, Angheluță gave the final solution to an important problem on the square root modules which also preoccupied mathematicians such as Paul Montel and van Vleck. The results of his research were described in the memo Sur une limite pour les modules de zéros des polynômes, first published in ‘Bulletin de la Société mathématique de France’, 1939. Besides the original mathematical memoirs, published in various specialized journals in the country and abroad, Theodor Angheluţă wrote many didactic works such as: Analysis exercises and problems. Functions theory and rational mechanics, in collaboration with Tiberiu Popoviciu and Gh. Călugăreanu, with a preface by Paul Montel (1937), Rational Mechanics Course (1926), Calculus of Variations Course (1927-1928), Functions Theory Course (1938) and several higher algebra courses. His main works were gathered in the volume Mathematical Work (1970).

On 4 June 1948 he became an honorary member of the Romanian Academy (reinstated on 11 May 1994). For his scientific work, he received the Emeritus Scientist title (1963).

VICTOR BABEȘ

(born 28 July 1854 in Vienna – died 19 October 1927 in Bucharest)

Doctor, university professor, founder of the Romanian school of morphopathology and microbiology, member of the Romanian Academy, triple laureate of the Academy of Sciences of Paris.

He was the son of Vicențiu Babeș (analytical journalist, jurist, politician). Graduate of the Faculty of Medicine in Budapest and Vienna (1871-1878), with a PhD at the University of Vienna (1878), associate professor in pathological anatomy, Victor Babeş was appointed associate professor of the Faculty of Medicine in Budapest, Department of Histopathology.

In 1887 he started his activity at the Faculty of Medicine in Bucharest, as a professor of the Department of pathology and bacteriology. In Bucharest he founded the Institute of Pathology and Bacteriology, which will be named after him, and the second anti-rabies vaccination centre in the world (after the one founded by Louis Pasteur in Paris).

Victor Babeş was invited to Cluj in 1919 to contribute to the study programme of the Romanian Faculty of Medicine here. In the autumn he was appointed professor of pathological anatomy, and on 5 November 1919 he delivered the first festive lecture in Romanian language on a medical topic at the University of Cluj. Between 1919-1920 he was the head of the Department of Pathological Anatomy. He organized pathological anatomy, histology and microbiology courses. He was also head of the Institute of Anatomy, Pathological Histology and Microbiology in Cluj.

Member of the Romanian Academy (1893), corresponding member of the Paris Academy of Medicine, founding member of the Anatomical Society in Bucharest, as well as of other prestigious scientific societies (e.g. the International Committee for Combating Leprosy), Babeş was a triple laureate of the Academy of Sciences in Paris.

Victor Babeş remains a key figure in the history of medicine due to his important discoveries: glanders bacillus, rabies inclusions in the neurons of the Ammon’s horn, Babeş-Ernst metachromatic corpuscles. A forerunner of bacteriology, immunology, with important research on pathological anatomy applied to the study of infectious processes, he prepared serums and vaccines for the prevention of communicable diseases. He introduced rabies vaccination to Romania only three years after its initiation (the “Romanian anti-rabies method”) and he introduced for the first time in the world the antibiogram technique. Victor Babeș was among the first to remark the phenomenon of microbial variation. He has discovered over 50 new germs, including a class of microbes named after him, Babesia. He sought and studied remedies for pellagra, tuberculosis, leprosy, rabies, diphtheria. He was also the creator of the experimental method in Romanian hygiene.

His scientific work comprised more than 1,300 studies, including: Considerations on the Relation of Natural Sciences with Philosophy, 1879; Systematic Treatise of Microbiology (the first bacteriological treaty in the world, developed together with professor André-Victor Cornil, awarded by the French Academy); Bacteria and their role in the anatomy, histology and pathology of infectious diseases, 1885; The Leprosy Bacillus and Histology, 1898; Atlas of pathological histology of the nervous system (together with Gheorghe Marinescu and Paul Blocq), 1892-1903; Diseases of the Romanian Peasant, 1901; Legal Provisions to Combat Infectious Diseases, 1911; Epidemics in Transylvania and their comparison with the epidemic in the other Romanian provinces, 1921; Research on anti-diphtheria serum, 1913; Study on combating cholera, 1914. Victor Babeș founded specialized journals: “Annals of the Institute of Pathology and Bacteriology” (1889), “Medical Romania” (1893), “Archives des sciences médicales” (1895).

In May 1948, following the change of the political regime in Romania and the proclamation of the republic, the “King Ferdinand I” University took the name of “Victor Babeş”.

ÁRON BERDE

(n. 8 martie 1819, Sântionlunca, jud. Covasna – d. 25 ianuarie 1892, Cluj-Napoca)

Profesor universitar de științe economice la Cluj între 1872-1890, primul rector al Universității „Francisc Iosif” din Cluj (1872-1873), membru al Academiei Maghiare de Științe.

Studiile primare le-a efectuat în școala din localitatea natală, continuându-le apoi la Colegiul Unitarian din Cristuru Secuiesc și la Colegiul Unitarian din Cluj. După absolvirea colegiului, beneficiind de o bursă de merit din partea Bisericii Unitariene, a urmat studii universitare în Germania, la Berlin, Marburg și Heidelberg. A studiat în primul rând științele naturii, dar și economie și științe de stat.
În 1844 s-a întors la Cluj, unde a devenit profesor al Colegiului Unitarian. Timp de două decenii a predat aici fizică, chimie și matematică. Între anii 1853 și 1857 a fost directorul colegiului.
În 1847 Áron Berde a publicat, în două volume, prima carte științifică de meteorologie în limba maghiară. În 1858 i s-a acordat titlul de membru corespondent al Academiei Maghiare de Științe. În 1849 a publicat primul manual de chimie din Transilvania. După anul 1860, a renunțat la științele naturii și s-a dedicat în întregime științelor economice.

În 1863 a fost înființată la Cluj Academia Regală de Drept. Dintre cei șase profesori ai acestei instituții de învățământ, numai Áron Berde a fost numit profesor titular. A predat Științe politice, Cunoștințe despre stat și Științe economice. Între 1869 și 1872 a fost directorul Academiei Regale de Drept.

În octombrie 1867, la propunerea lui Áron Berde, Academia de Drept din Cluj a inițiat demersuri în vederea înființării unei universități moderne la Cluj. După câțiva ani de tergiversări, în toamna lui 1872 Parlamentul maghiar a adoptat legea care întemeia Universitatea din Cluj. Printre primii profesori ai noii universități îl găsim și pe Áron Berde. Mai mult, la 10 noiembrie 1872, el a fost învestit în funcția de rector al Universității din Cluj. A deţinut această funcţie în anul universitar 1872-1873. În calitate de rector, Áron Berde a fost cel care a coordonat organizarea procesului didactic în nou-înființata universitate și a angajat personalul auxiliar.

La numirea sa în funcție, Áron Berde era cel mai în vârstă și singurul membru al Academiei Maghiare de Științe dintre profesorii Facultății de Drept și Științe de Stat. În anul universitar 1873-1874 a fost distins cu titlul de doctor honoris causa al Universității din Cluj. În anul universitar 1883-1884 a îndeplinit funcția de decan al Facultății de Drept și Științe de Stat. Timp de 17 ani a predat Științe economice și Finanțe, respectiv cursuri speciale, cum ar fi: Sistemul bancar, Tranzacții de bursă, Politica feroviară, Împrumutul de stat, Creditul de stat, Despre socialism și altele, adaptate la problemele economice ale momentului respectiv.

Opera lui științifică se rezumă la câteva volume și studii publicate, dintre care amintim: Miért van, hogy a vallás, a helyett, hogy összekötne egymástól elrekeszt s hogy lehetne ezen segíteni? [De ce religia, care ar trebui să apropie oamenii, mai degrabă îi desparte, și cum se poate remedia această situație?] în Szent beszédek H. Almáson az unitáriusok zsinati gyűlésén [Predici la adunarea sinodală a unitarienilor ținută la Merești] (1845); Légtüneménytan s a két Magyarhon égaljviszonyai s ezek befolyása a növényekre és állatokra [Știința meteorologiei și clima celor două Ungarii și influența acesteia asupra plantelor și a animalelor], vol. I-II (1847); A vegytan iskolája [Școala chimiei] (1849, 1863); Mit tegyen az erdélyi gazda, hogy jóllétre jusson? [Ce să facă gospodarul ardelean ca să ajungă la bunăstare] (1859).

Între anii 1846-1859 a avut o activitate remarcabilă în calitate de redactor și editor de publicații. A fost înmormântat în cripta familiei Berde din Cimitirul Central din Cluj-Napoca (Hajongard).

LUCIAN BLAGA

(n. 9 mai 1895, Lancrăm, comitatul Sibiu – d. 6 mai 1961, Cluj)

Poet, filosof, eseist, dramaturg, traducător, jurnalist şi diplomat român. Profesor universitar la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Cluj (1938-1948) şi membru titular al Academiei Române (din 1936). Opera sa vastă oferă imaginea uneia dintre cele mai complexe personalităţi ale culturii române moderne.

Lucian Blaga a urmat studii primare la Lancrăm şi Sebeş (1901-1905), liceale la Braşov (1905-1914) şi universitare la Sibiu (Facultatea de Teologie, 1914-1917) şi Viena (Facultatea de Filosofie), unde în 1920 a obținut titlul de doctor în filosofie cu teza Kultur und Erkenntnis (Cultură şi cunoştinţă).

După încheierea studiilor universitare, Blaga a desfăşurat, din toamna anului 1920 până în primăvara anului 1924, o susţinută activitate publicistică şi literară în paginile ziarelor „Voinţa” şi „Patria” din Cluj şi la revistele „Gândirea” şi „Cultura”. Între 1924-1926, stabilit la Lugoj, a scris piese de teatru şi eseuri.

Din 1926 a îmbrăţişat cariera diplomatică, fiind, mai întâi, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia (1926), Praga (1927-1928), Berna (1928-1932/ 1937-1938) şi Viena (1932-1937), apoi ambasador şi ministru plenipotenţiar al României la Lisabona (1938-1939). În toţi aceşti ani, Lucian Blaga a dovedit o rodnică activitate literară, elaborând principalele sale volume de versuri, alături de piesele de teatru inspirate din istoria naţională, şi începând totodată redactarea sistemului său filosofic.

Deşi a avut tentative de a obţine o catedră în mediul universitar clujean încă din anul 1920, de abia în 1938 a fost numit profesor universitar la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Cluj, la Catedra de Filosofia Culturii (creată special pentru el), ulterior redenumită Catedra de Sociologie rurală. Cursurile au fost inaugurate la 17 noiembrie 1938, cu prelegerea Despre plenitudinea istorică. În anul 1941 Catedra de Sociologie rurală a revenit la titulatura sa iniţială.

După Dictatul de la Viena, Lucian Blaga s-a refugiat la Sibiu (1940-1946), însoţind Universitatea din Cluj. În cursul anului 1941 a ţinut o serie de conferinţe la Universităţile din Viena şi Praga. La Sibiu a devenit colaborator al revistei „Luceafărul” şi a editat revista bilunară de filosofie „Saeculum” (1943-1944).

După revenirea la Cluj, a ţinut timp de doi ani prelegeri la Facultatea de Litere şi Filosofie (1946-1948). În 1948 a fost înlăturat din învăţământ, iar Catedra de Filosofia Culturii s-a desfiinţat.
În consecinţă, din 1949 a fost încadrat în funcţia de cercetător la Institutul de Istorie şi Filosofie al Academiei R.P.R. din Cluj (1949-1951). După desfiinţarea Institutului de Filosofie, până în anul 1959, a deținut funcția de bibliotecar şef (din 1954 director adjunct ştiinţific cu jumătate de normă) la Biblioteca filialei din Cluj a Academiei R.P.R. (găzduită în clădirea Bibliotecii Centrale Universitare). În perioada iulie 1953 - aprilie 1959 a fost angajat, cu jumătate de normă, şi pe post de cercetător ştiinţific principal în cadrul colectivului Secţiei de Istorie Literară şi Folclor a Filialei din Cluj a Academiei R.P.R.
Din anul 1992 Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca îi poartă numele.

A debutat cu versuri în revista „Românul” (1910), continuând apoi să colaboreze cu aforisme, articole şi studii filosofice la „Adevărul literar şi artistic”, „Convorbiri literare”, „Cuget românesc”, „Gazeta Transilvaniei” ş.a.

Începând cu anul 1919, a publicat o serie de volume de versuri: Poemele luminii (1919); Paşii profetului (1921); În marea trecere (1924); Lauda somnului (1929) ş.a., dar şi piese de teatru: Tulburarea apelor (1923); Daria (1925); Meşterul Manole (1927); Cruciada copiilor (1930) ş.a.

A scris eseuri şi studii filosofice: Filosofia stilului (1924); Feţele unui veac (1925); Daimonion (1930) ş.a.; ciclurile: Trilogia cunoaşterii (Eonul dogmatic; Cunoaşterea luciferică; Cenzura transcendentă) (1931-1934); Trilogia culturii (Orizont şi stil; Spaţiul mioritic; Geneza metaforei şi sensul culturii) (1936-1937); Trilogia valorilor (Ştiinţă şi creaţie; Gândire magică şi religie; Artă şi valoare) (1939-1942); Trilogia cosmogonică (Diferenţiale divine; Aspecte antropologice; Fiinţa istorică) (1940-1948, ultima apărută postum, 1977).

Opera sa, tradusă în numeroase limbi, numără şi culegeri de aforisme, traduceri din creaţiile lui Goethe şi Lessing, precum şi memorialistică (Hronicul şi cântecul vârstelor, 1965). A colaborat la: Istoria filosofiei româneşti; Dezvoltarea gândirii româneşti din Ardeal în sec. XVI şi XVII; Gândirea românească în Transilvania în sec. XVIII.    

A fost membru titular al Academiei Române (28 mai 1936-1948 repus în drepturi la 3 iulie 1990).

În 1921 a primit premiul „Adamachi”, pentru debut, al Academiei Române. În 1930 i s-a acordat premiul „Socec” pentru volumul Lauda somnului, iar în 1935 – Marele premiu „C. Hamangiu” pentru întreaga operă dramatică şi poetică. A fost decorat cu „Coroana României” în grad de comandor (1939) și cu ordinul „Steaua României” în grad de mare ofiţer (1940).

A fost înmormântat în cimitirul din satul său natal, Lancrăm.

NICOLAE BOCȘAN

(born 24 September 1947, Bocșa, Caraș-Severin county – died 19 June 2016, Cluj-Napoca).

Historian, professor, rector of Babeş-Bolyai University between 2004 and 2008.

Following secondary studies in Bocșa, he graduated from the Faculty of History and Philosophy, the history department of the Babeş-Bolyai University in 1970. Nicolae Bocşan obtained the title of doctor in history with the thesis Romanians from Banat during Enlightenment (1985). He pursued further specializations in Warsaw (1986), Brussels (1993) and Paris (1999).

Between 1970-1977 he was a librarian, then Nicolae Bocşan pursued an academic career: he was teaching assistant (1978-1982), assistant professor (1982-1990), associate professor (1990-1994) and (from 1994) professor at the Faculty of History and Philosophy. Nicolae Bocşan held courses and seminars on modern Romanian history, international relations in the modern period, history of the Romanian Church in modern times. He drafted academic textbooks and courses: Multifunctional Manual of Modern History of Romania (1998, in collaboration); The Romanian Principalities and the Balkans in the nineteenth and early twentieth centuries. University Course (2002).

At the University of Cluj, Nicolae Bocşan held various administrative positions. He was vice-dean (1991-1992), then dean (1992-1996) of the Faculty of History and Philosophy. He was also vice-rector on two occasions (1996-2004, 2008-2012) and rector (2004-2008) of Babeş-Bolyai University. In 1995 he became vice president of the National Council for Scientific Research in Higher Education. He was a member of the Committee on the History of International Relations of the International Committee of History and of the European Academy of Sciences, Arts and Letters.

His research focused on the modern history of Romania, the international relations in the modern period and the history of the Romanian church in the modern period. He wrote and compiled over 400 books and scientific articles, including: Romanian Independence in Belgian Perspective (1980, in collaboration); Contributions to the History of the Romanian Enlightenment (1986); Memorandum 1892-1894. Romanian Ideology and Political Action (1992, in collaboration); Ethnie et confession en Transylvanie (du XIIIe au XIXe siècles) (1996, in collaboration); France and Banat: 1789-1815 (1994, in collaboration); The idea of ​​nation to the Romanians in Transylvania and Banat. (19th Century) (1997); Revolution of 1848 in Transylvania in Memoirs (2000, in collaboration); The United Romanian Church at the Vatican I Ecumenical Council (1869-1870) (2001, in collaboration); Bishop Ioan Vancea. Pastorals and Circulars: 1865-1869 (2003, in colab.); At the Beginning of the Lugoj Diocese. Studies and Documents (2003, in collaboration); Revolution of 1848 in the Apuseni Mountains. Memoirs (2003, in collaboration); Institutions of the Romanian Orthodox Church in Transylvania (1850-1918). Studies (2009, in collaboration); Memoirs of a forgotten hierarch: Victor Mihályi de Apșa (1841-1918) (2009, in collaboration); Die Rumänische Unierte Kirche am Ersten Vatikanischen Konzil (2013, in collaboration).

As editor, professor Nicolae Bocşan compiled volumes: Library and Education, Volume III (1977); Damaschin Bojincă. Writings. From the Ideal of Enlightenment to the National Ideal (1978); Memoirs of the Revolution of 1848 in Transylvania (1988, in collaboration); Andrei Șaguna. Correspondence, vol. I-III (2005-2009, in collaboration); Ioan Boroș, Memoirs (2012, in collaboration); The Great War in the memory of Banat (1914-1919), vol. I-III (2012-2015, in collaboration). Besides these, he coordinated a series of studies on very diverse topics: Culture and Society in the Modern Period (1990); European Convergence. History and Society in the Modern Period (1993); The Austrian Military Border. Its Political and Cultural Impact (1994); Identity and Alterity: Imagology Studies, vol. I-III (1996-2002); The Revolution of 1848-1849 in Central Europe. Historical and Historiographic Perspective, (2000); Chronology of Central Europe (1848-1989) (2001); In memory of: Metropolitan Andrei Șaguna. 1873-2003 (2003); Romanian travelers in the West: the 17th-20th centuries (2004); Confessional identities in Central Eastern Europe (17th-21st centuries) (2009); Contributions to the Ecclesiastical History of Banat (2011); He also collaborated on the Historical Bibliography of Romania. Selective Bibliography, vol. IV-VII, and the Encyclopedia of Romanian Historiography (1978).

Nicolae Bocşan founded and led the Institute of Ecclesiastical History and the Institute of Italian-Romanian Studies. At the same time, he was a member of the editorial boards of important scientific journals such as: “Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, “Transylvanian Review”, “Colloquia”, “Caietele David Prodan” published in Cluj-Napoca, but also in „Studii de istorie a Banatului” (Timișoara), „Banatica” (Reșița), „Arhiva Someșană”, (Bistrița).

Nicolae Bocşan received the Nicolae Bălcescu (1986) and G. Bariţiu (1994) awards from the Romanian Academy. He was awarded the ‘Pro meritis’ Medal of the University of Graz, and in 2010, the University of Oradea awarded him the title of Doctor Honoris Causa.

ALEXANDRU BORZA

(n. 21 mai 1887, Alba-Iulia – d. 3 septembrie 1971, Cluj-Napoca)

Primul profesor universitar doctor docent de Botanică la Universitatea românească din Cluj (începând din 1919), întemeietor şi director al Grădinii Botanice clujene, al Muzeului Botanic şi al Institutului de Botanică Sistematică, rector (1944-1945) al Universităţii din Cluj, membru al Academiei Române.

Alexandru Borza şi-a făcut studiile liceale la Alba-Iulia, iar cele universitare la Budapesta (iniţial teologia în limba latină, 1904-1908, apoi Facultatea de Ştiinţe, Secţia de Ştiinţe Naturale şi Geografie, 1908-1911). În anul 1913 şi-a susţinut, la Budapesta, teza de doctorat (Studii asupra genului Cerastium în spaţiul carpatic şi balcanic), continuându-şi pregătirea la Budapesta, Breslau (astăzi Wroclaw) şi Berlin.

A fost profesor de ştiinţe naturale la Liceul din Blaj (1911-1919). După unirea Transilvaniei cu România, a făcut parte din delegația care a preluat Universitatea din Cluj, în numele statului român, fiind unul dintre membrii fondatori ai acesteia. În 1919 a fost numit  profesor universitar de botanică sistematică, primind însărcinarea de a organiza Catedra de Botanică Sistematică, Muzeul Botanic şi Grădina Botanică de la Cluj. A deţinut şi numeroase funcţii administrative: prodecan (1919-1921), apoi decan (1935-1938) al Facultăţii de Ştiinţe din Cluj, prorector, iar între 1944 şi 1945  rector al Universităţii din Cluj. Din 1964 a devenit profesor consultant al Facultăţii de Biologie şi membru în Consiliul ştiinţific al Centrului de Cercetări Biologice din Cluj.

În botanica românească a introdus metode moderne de cercetare a vegetaţiei, fiind totodată principalul iniţiator al ocrotirii naturii. A avut preocupări de etnobotanică, palinologie, sinecologie, autoecologie şi de geobotanică (a publicat peste 40 de lucrări), iar în floristică şi taxonomie a descris 83 de noi taxoni (între care 20 îi poartă numele) şi 17 specii noi de plante. A studiat vegetaţia din diferite judeţe ale ţării, realizând studii geobotanice şi în afară (Polonia, Italia, Statele Unite ale Americii ş.a.). Lucrările sale de referinţă sunt: Vegetaţia şi flora Ardealului (1929); Studii fitosociologice în Munţii Retezatului (1934); Florile Bucegilor. Contribuţii la cunoaşterea repartiţiei plantelor vasculare (1944); Regionarea floristică a teritoriului românesc (1948); Flora şi vegetaţia văii Sebeşului (1959); Introducere în studiul covorului vegetal (1965); Dicţionarul etnobotanic (1968, în colaborare) ş.a.          

S-a aplecat şi asupra istoriei botanicii, întocmind biografii ale unor botanişti (J. Barth, I. Wolff, M. Péterfi, F. Pax ş.a.), dar şi lucrări referitoare la Monumentele naturii din Ardealul central şi apusean (1924) sau Vegetaţia Banatului în timpul romanilor (1943).

A fost primul şi singurul botanist român care a studiat flora Chinei. O latură importantă a activităţii lui Borza este cea muzeistică şi publicistică. Sub redacţia sa au apărut, între 1921 şi 1947, „Buletinul Grădinii Botanice şi al Muzeului Botanic de la Universitatea din Cluj” (unicul periodic românesc dedicat exclusiv botanicii), „Buletinul Comisiei Monumentelor Naturii” (1933-1944) şi ierbarul de schimb al Grădinii Botanice (1921-1947). Popularizator al botanicii, a întemeiat şi condus publicaţiile: „Grădina mea”, „Notiţe din Grădina Botanică din Cluj” ş.a.

A fost membru al Societăţii de Botanică din Cehoslovacia, al Societăţii „Profauna et Flora Fennica” din Finlanda, al Societăţii de Horticultură din Lyon, al Societăţii Germane de Botanică, membru corespondent al Societăţii din Geneva ş.a. În 1969 a primit titlul de „Om de Ştiinţă Emerit”. A fost membru de onoare al Academiei Române (1969) şi membru post-mortem (13 noiembrie 1990). În 1968 a primit premiul „E. Teodorescu” al Academiei Române. A fost de asemenea distins cu ordinele Coroana României şi Steaua României, precum și cu cel de  comandor al ordinului Pius al IX-lea.

BRASSAI SÁMUEL

(n. 15 iulie 1797 sau 13 februarie 1800, Colțești, jud. Alba – d. 24 iulie 1897, Cluj)

Savant polihistor cu activitate științifică în filologie, lingvistică, botanică, matematică, statistică, muzicologie, geografie, istorie, estetică și critică literară. Profesor de gimnaziu, apoi profesor universitar. Decan, prorector și rector al Universității de Științe Francisc Iosif. Membru al Academiei Maghiare de Științe.

Brassai Sámuel a fost poate cea mai cunoscută personalitate a vieții științifice de la Cluj în secolul al XIX-lea. Era considerat intelectualul complet, care a excelat în mai multe domenii, lăsând opere în fiecare. A fost autor de cărți științifice, de manuale școlare, redactor de reviste, a devenit membru în două secțiuni ale Academiei Maghiare de Științe, în secțiunea științelor naturii (1837) și în cea de filologie (1865), a fost profesor universitar care a predat matematică elementară, dar și limba sanscrită la Universitatea din Cluj, a fost ales decan și rector. O caracterizare succintă, formulată după moartea lui, afirma că Brassai a fost cărturarul a cărui viață a stat sub semnul numărului zece: a vorbit zece limbi, a creat în zece științe și a trăit zece decenii.

S-a născut ori în localitatea Rimetea, unde părintele său era rectorul școlii, ori în localitatea Colțești, unde bunicul său era preot unitarian. Nici data exactă a nașterii sale nu este cunoscută. Sunt vehiculate două date: 15 iulie 1797 și 13 februarie 1800.

Brassai Sámuel și-a început studiile în casa părintească, în anturajul părintelui său, care era cunoscut drept un pedagog desăvârșit, continuând apoi în școlile de la Rimetea, Turda și în Colegiul Unitarian din Cluj. Nu a urmat studii universitare.

Începând cu anul 1818 a fost angajat învățător particular pentru copiii unor familii de nobili, predând discipline de științe ale naturii, limbi străine și muzică. În anul 1833 s-a mutat la Cluj, în calitate de învățător al copiilor familiei Bethlen. De atunci a devenit o personalitate aparte, cunoscută și stimată de comunitatea orășenilor.

În 1837 a fost invitat să devină profesor al Colegiului Unitarian din Cluj. În această școală prestigioasă, cea mai veche din Cluj, a predat istorie, geografie, matematică, științe ale naturii și, din 1845, filosofie. În 1841 a inițiat o reformă a învățământului unitarian, în urma căreia limba maghiară a devenit limba de predare în Colegiul Unitarian, în locul limbii latine. În loc de memorizare, metoda lui pedagogică a fost aceea de a dezvolta intelectul, iar materiile disciplinelor au fost adaptate vârstei și capacității elevilor. A scris nouăsprezece manuale școlare printre care unele de aritmetică, algebră, logică, botanică, de desen, de limbi străine: latină, franceză, germană.

Din 1859 a fost angajat al Societăţii Muzeului Ardelean, în anul 1862 devenind directorul acesteia. A amenajat prima grădină botanică a Clujului.

În 1872 a fost numit profesor și șeful Catedrei de Matematică Elementară a Facultății de Matematică și Științe Naturale de la proaspăt înființata universitate clujeană. În 1875-1876 a fost decan al Facultății de Matematică și Științe Naturale, iar în 1872-1873, respectiv 1880-1881, a deţinut funcţia de prorector. În anul universitar 1879-1880 a fost rectorul universității clujene. A fost pensionat în anul 1884. A murit în 24 iulie 1897 și a fost înmormântat în Cimitirul Central (Hajongard) din Cluj.

În colaborare cu Hugo Meltzl, profesorul Brassai a fondat şi a publicat între anii 1877-1890 revista Összehasonlító Irodalomtörténelmi Lapok (Acta Comparationis Litterarum Universarum), prima revistă de literatură comparată din lume.

Dintre operele sale mai importante amintim: Bevezetés a világ, föld és státusok esmeretére [Introducere în cunoașterea lumii, pământului și a stărilor], Cluj, 1834; Számító Sokrates. Fejbeli számolás kérdésekben. Angol mintára hazai viszonyokhoz alkalmazva [Socrate socotitor. Problemele socotirii în cap. Modelul englez adaptat la condițiile de la noi], Cluj, 1842 – carte care a cunoscut 17 ediții între 1842 și 1891; Bankismeret [Cunoștințe despre bănci], Cluj, 1842; Logika lélektani alapon fejtegetve [Logică explicată în termenii psihologiei], Pesta, 1858; Magyar vagy cigány zene [Muzică ungurească sau ţigănească], Cluj, 1860; Az Akadémia igazsága [Dreptatea Academiei], Cluj, 1862; A magyar mondat [Propoziţia în limba maghiară], Cluj, 1860-1863; A magyar bővített mondat [Fraza în limba maghiară], Pesta, 1870; Számtan a népiskolákban. Az I. és II. osztály tanítója számára. Vezérkönyv és példatár [Aritmetică pentru clasele I și II ale școlilor publice. Manual și culegere de probleme], Cluj, 1872; A neo- és palaeologia ügyében [Pentru neo- și paleologie], Budapesta, 1875; Laelius. Hogyan kell és hogyan nem kell magyarázni az iskolában a latin autorokat?[Laelius. Cum trebuie și cum nu trebuie explicați în școli autorii latini], Cluj, 1874; Logikai tanulmányok [Studii de logică], Budapesta, 1877.

DIMITRIE CĂLUGĂREANU

(n. 6 octombrie 1868, Pomârla, jud. Botoșani – d. 17 decembrie 1937, București).

Medic, naturalist, profesor universitar de fiziologie generală, rector al Universității româneşti din Cluj între 1921-1922, membru corespondent al Academiei Române (din 1920).

Dimitrie Călugăreanu a absolvit Facultatea de Științe, secția științele naturii (1894), și Facultatea de Medicină (1897) de la Universitatea din Iași. De asemenea, Călugăreanu a obținut din partea Academiei Române o bursă în vederea aprofundării studiilor la Institutul de Fiziologie din Berlin (1898) și la Paris. În anul 1903 Universitatea Sorbona i-a acordat titlul de doctor în științe naturale pentru lucrarea Recherches de physiologie expérimentale et de chimie physique sur l'hématolyse.

Și-a început cariera didactică în calitate de asistent în cadrul Laboratorului de morfologie al Universității din Iași (1894-1897). Între 1902-1905 a predat la Școala Superioară de Medicină Veterinară. Ulterior a devenit conferențiar la Facultatea de Științe din București, unde a susținut cursuri de chimie fiziologică (1908-1919). După Marea Unire, Dimitrie Călugăreanu a fost angajat ca profesor de fiziologie generală al Universității româneşti din Cluj (Facultatea de Științe), a cărui rector a fost în anul universitar 1921-1922. Începând cu anul 1926 a activat în cadrul Institutului de Fiziologie din București.

Cercetările lui Dimitrie Călugăreanu s-au orientat spre domenii precum neurofiziologia, hematologia, metabolismul mineral, respirația, studierea efectului comprimării nervilor, fenomenele de plasmoliză în celula cartilaginoasă, conductibilitatea electrică a plasmei în timpul coagulării, respirația intestinală la Cobitis fossilis, respirația la unele specii de gasteropode, particulăritățile funcționale ale glandei sericigene a viermelui de mătase, acțiunea luminii asupra „Planariei” etc.

Dintre studiile și articolele în care s-au materializat cercetările lui Dimitrie Călugăreanu menționăm: Expériences sur la suture croisée des nerfs de différentes sortes. Nerf lingual avec le nerfhypoglosse, nerfhypoglosse avec la nerf pneumogastrique (1990, în colab.); Suture croisée des nerfs pneumogastrique et hypoglosse (1900, în colab.); Contribution à l'étude de la compression des nerfs (1901); Salivation très abondante pendant la mastication chez le chien à la suite de la suture croisée des nerfs hypoglosse et lingual (1901); Régénération fonctionelle de la corde du tympan suturée avec le bout central du nerf hypoglosse (1901); Résistance des globules rouges déterminée par la conductibilité électrique (1902, în colab). Influence de la durée de contact sur la résistence des globules rouges (1902); Expériences sur la perméabilité des globules rouges du chien (1902); Phénomène de plasmolyse observé dans la cellule cartilagineuse (1903); Rezistența globulară (1903); Sur le pouvoir anticoagulant du fluorure de sodium (1904); Sur l'épithélium respiratoire de quelques Gastéropodes pulmonés (1908, în colab.); La conductivité électrique du plasma sanguin et du lait pendant la coagulation (1908); Acțiunea acizilor asupra substanțelor proteice (1912); Études physico-chimiques sur le sang de l'Anodonte et sur la perméabilité des membranes de cet animal (1915); Action de la lumière sur la Planaria gonocephala (1934) etc. Dimitrie Călugăreanu a scris şi numeroase lucrări de popularizare a ştiinţei: Rolul microbilor în digestiunea intestinală (1904); Criza în fiziologie (1932); Foamea și urmările ei (1935); Oboseala nervoasă (1935); Ce este durerea? (1936). A întocmit cursuri importante: Curs de chimie fiziologică (1912); Curs de fiziologie animală (1912). În anul 1918 a fondat revista „Știința tuturor”.

Membru corespondent al Academiei Române (1920), Dimitrie Călugăreanu a fost distins cu Ordinul „Coroana României” în grad de Comandor. A primit titlul de Ofițer al Instrucției Publice şi pe cel de Cavaler al „Legiunii de Onoare” a Republicii Franceze.

CONSTANTIN DAICOVICIU

(n. 1 martie 1898, Căvăran, azi Constantin Daicoviciu, jud. Caraş Severin – d. 25 mai 1973, Cluj-Napoca)

Profesor de arheologie şi istorie antică la Universitatea din Cluj între 1928-1968, rector al Universității ,,Victor Babeş" din Cluj (1956-1959) şi apoi al Universităţii Babeş-Bolyai (1959-1968), membru al Academiei Române, laureat al premiului Herder (1968).

După studii primare în localitatea natală şi la Lugoj, Constantin Daicoviciu a urmat între 1909-1916 cursurile liceale la Lugoj şi Caransebeş. Din 1916 a devenit soldat în armata austro-ungară, fiind trimis să lupte pe frontul italian. La sfârşitul Primului Război Mondial s-a înscris la universitatea clujeană, însă în primăvara lui 1919 a fost mobilizat din nou, activând în cadrul Regimentului 83 infanterie din Cluj, în calitate de sublocotenent, cu funcţia de interpret. De această dată a fost trimis pe frontul de pe Tisa. Între 1920-1924 a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, specializarea filologie clasică, bizantinologie şi istorie-arheologie. Ulterior, Constantin Daicoviciu a devenit bursier al Şcolii române de la Roma (1925-1927).

În 1928 a fost angajat asistent la Catedra de istorie antică a universităţii clujene, parcurgând apoi toate treptele carierei didactice universitare: conferenţiar (în 1932), apoi profesor titular de arheologie, antichităţi şi epigrafie (din 1938). În anul 1930 şi-a susţinut doctoratul în ştiinţe istorice, iar în 1932 a obţinut titlul de doctor docent în istorie antică şi arheologie.

Constantin Daicoviciu a avut de-a lungul timpului numeroase funcţii administrative în cadrul universităţii clujene. Astfel, în anii dificili ai celui de-al doilea război mondial, când Universitatea din Cluj s-a refugiat la Sibiu, el a fost decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie (octombrie 1940 – mai 1941), şi apoi prodecan (decembrie 1941 – iulie 1942). Vreme de mulţi ani a deţinut şefia catedrei de istorie antică şi arheologie, precum şi funcţia de director al Institutului de Studii Clasice al universităţii clujene. În perioada 1956-1959 Constantin Daicoviciu a fost rector al Universității româneşti ,,Victor Babeş” din Cluj, iar între 1959-1968 a devenit rector al Universităţii Babeş-Bolyai.

Constantin Daicoviciu a condus şi alte instituţii importante din peisajul academic şi cultural clujean. Astfel, el s-a numărat printre fondatorii Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei de la Cluj, unde a fost director timp de un deceniu (1963-1973). În perioada mai 1949 – mai 1973 Daicoviciu a deţinut şi funcţia de director al Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj, structură ştiinţifică subordonată Academiei Române. De asemenea, între anii 1920-1941 el a deţinut funcţia de secretar al Comisiei Monumentelor Istorice, secţia pentru Transilvania. Se cuvine să menţionăm şi câteva dintre funcţiile politice deţinute de profesorul Daicoviciu: subsecretar de stat la Ministerul Muncii şi Asigurărilor Sociale (decembrie 1946 – decembrie 1947), ministru secretar de stat la Ministerul Învăţământului (martie 1948 – martie 1949), deputat în Marea Adunare Naţională, membru în Consiliul de Stat (din 1961).

Activitatea ştiinţifică a lui Constantin Daicoviciu a fost remarcabilă. La începutul carierei sale s-a preocupat de prezenţa romanilor în Dacia, desfăşurând campanii arheologice la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (între 1924-1936), castrul de la Porolissum şi cel de la Micia (Veţel). Începând din 1942, Constantin Daicoviciu a condus şantierele arheologice de la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei (Blidaru, Costeşti, Sarmizegetusa Regia, Piatra Roşie etc.), unde au fost înregistrate descoperiri deosebite.

Constantin Daicoviciu a scris peste 200 de cărţi, capitole, studii şi articole, rapoarte arheologice. Dintre lucrările sale amintim: Monumente inedite din Dacia (1931); Sarmizegetusa (Ulpia Traiana) (1939); Aşezările Dacice din Munţii Orăştiei (1951); Dacica. Studii şi articole privind istoria veche a pământului românesc (1971); Problema continuităţii în Dacia. Câteva observaţii şi precizări de ordin istorico-arheologic ş.a.

Valoarea activităţii sale de arheolog şi istoric al antichităţii a fost recunoscută sub multiple forme. Astfel, în 1948 Constatin Daicoviciu a fost ales membru corespondent al Academiei Române, devenind membru titular în 1955. Între 1959-1963 a fost şi preşedintele Secţiei de Ştiinţe istorice a Academiei Române. În anul 1932 a primit premiul Academiei Române, în 1950 a fost laureat al Premiului de Stat al României, iar în 1968 i s-a decernat Premiul ,,Herder”. De asemenea, Constantin Daicoviciu a fost membru în mai multe academii, institute, asociaţii şi organisme dedicate arheologiei şi istoriei antice din Franţa, Austria, Germania, Italia etc.

A fost înmormântat în Cimitirul Central din Cluj-Napoca (Hajongard).

SILVIU DRAGOMIR

(born 13 March 1888 in Gurasada, Hunedoara County – died 23 February 1962 in Bucharest)

Historian, theologian, politician, professor at the Faculty of Letters and Philosophy of the University of Cluj (1919-1947), member of the Romanian Academy.

Graduate of the Romanian High School in Blaj (1903) and of the Serbian High School in Novisad (1905), Silviu Dragomir attended Faculty of Theology in Cernăuţi.

He began his career as a teacher of church history at the Andreian Seminary in Sibiu (1911-1919), then he became a professor of the history of the peoples of South-Eastern Europe at the Faculty of Letters and Philosophy of the University of Cluj (1919-1947). In the 1925-1926 academic year he was dean of this faculty, and in the following year (1926-1927) he was vice-dean.

During the interwar period, Silviu Dragomir coordinated the Seminary of South Eastern European Studies in Cluj. In 1934 he created the “Revue de Transylvanie” journal, which he managed for many years.

Professor Dragomir held numerous important administrative positions, such as: Secretary of the Great National Assembly in Alba Iulia on 1 December 1918; Minister of State for Minorities (1939-1940), Royal Counselor (1939-1940). Following World War II, Silviu Dragomir was accused by the Communist authorities of having supported the student protest movement in Cluj (May-June 1946). He was soon retired from the university, and then arrested and tried in the trial of the Agricultural Bank in Cluj (as a member of the Board of Directors). Sentenced to prison, he was imprisoned at Caransebeș (1949-1950), and later transferred to the Sighet penitentiary, where he remained in detention until 1955. After being released he worked as an external assistant, and later as a permanent scientific researcher at the Institute of History and Archeology of Cluj, where he also directed for a period of time the personnel of modern history (1957-1962).

Acknowledged historian of South-Eastern Europe, of the Romanian Revolution of 1848 in Transylvania, of the social and religious phenomenon of the 18th century, Silviu Dragomir has published numerous works, among which: The Correspondence of Bishop Gherasim Adamovici, Sibiu (1911); Church relations of the Romanians in Transylvania with Russia in the 18th century (1914); History of the religious liberation of the Romanians in Transylvania in the 18th century (1920, 1930); The Vlachs of Serbia in the 12th-15th century (1922); Vlachs and Morlachs. Study in the History of the Balkan Romanian Character (1924); The Origin of Aromanian Colonies in Istria (1924); New documents on the relations of Wallachia with Sibiu in the 15th-16th century (1926-1927); The Ethnical Minorities in Transylvania (1927); The old churches of Zarand and their builders of the 14th-15th centuries (1929); History of the Religious liberation of the Romanians in Transylvania in the 18th century, 2 vol. (1929-1930, 2002); La Transylvanie roumaine et ses minorités ethniques (1934); La Hongrie et le problème de la Transylvanie (1934); Les Roumains de Transylvanie à la veille du mouvement de résurrection nationale (1938); La Transylvanie avant et après l'arbitrage de Vienne (1943); Vingt-cinq ans après la réunion de la Transylvanie à la Roumanie (1943); La patrie primitive des Roumains et les frontières historiques (1944); Le Banat roumain. Esquisses historiques (1944); La politique religieuse des Habsbourg et les interventions russes au XVIIIe siècle (1944); Studies and documents on the Revolution of the Romanians in Transylvania during 1848-1849, vol. I-III, V (1944-1946); The Vlachs in the Northern Balkan Peninsula in the Middle Ages (1959); Romanians from Transylvania and the Union with the Church of Rome (1959, 1990); Studies on the History of the Romanian Revolution of 1848 (1989); Medieval History Studies (1998).

Silviu Dragomir was also the author of the monographs Avram Iancu (1924, 1998); Ioan Buteanu, prefect of Zarand in 1848-1849 (1928); Nicolae Bălcescu in Ardeal (1930); Dr. Ioan Mihu: Selections of My Political, Cultural, Economic Thoughts (1938); Andrei Şaguna et Joseph Rajacic (1943).

Silviu Dragomir became a corresponding member of the Romanian Academy in 1916, being elected member in 1928. Among his awards and distinctions: Grand Officer of the Order of the Crown of Romania, Grand Officer of the Order of “Ferdinand I”, the “Năsturel” award of the Romanian Academy.

Between 1945 and 1948 he was president of the Historical Section of the Academy. Removed by Communists from this prestigious institution, he was reinstated post-mortem, becoming once again a member of the Romanian Academy in 1990.

NICOLAE DRĂGANU

(born 18 February 1884 in Zagra, Bistriţa-Năsăud county – died 17 December 1939 in Cluj-Napoca)

Professor of Romanian language and literature at the University of Cluj (1919-1939), rector of the University of Cluj (1931-1932), member of the Romanian Academy. A man of great culture and erudition, concerned with the study of philology, lexicology, onomastics, syntax and history of literature.

Nicolae Drăganu attended high school in Năsăud (1894-1902) and then enrolled at the Faculty of Classical Philology of the University of Budapest (1902-1906), where in 1906 he defended his doctorate with a thesis on The Composition of Romanian Words. Beginning with the 1906 school year, he taught Greek, Latin and Romanian at Năsăud High School. In 1916 he was appointed associate professor at the Faculty of Letters of the Hungarian University of Cluj. After the union of Transylvania with Romania, he was part of the delegation that took over the University of Cluj on behalf of the Romanian state. He was chairman of the commission for the examination of candidates for secondary teacher positions in Cluj (1919-1924).

In 1919 he became a tenured professor of Romanian language and literature at the Faculty of Letters and Philosophy in Cluj, a position he held until his death. He was also involved in the activity of the Museum of Romanian Language, where he participated in the elaboration of the Dictionary of the Romanian Language, contributing, in particular, to establishing the etymology of regional and archaic words. He also held many administrative positions in the university: he was vice-rector during the 1919-1920 academic year, rector during the 1931-1932 academic year, dean of the Faculty of Letters and Philosophy (1923-1924, 1932-1937).

He was head of the literary section of the Transylvanian Association for Romanian Literature and the Culture of the Romanian People (ASTRA) and of the Romanian Society of Linguistics. From 4 June 1923 he became a corresponding member of the Romanian Academy, and on 20 May 1939 he was elected as a tenured member.

From very early on he started collaborating with Hungarian journals (“Nyelvtudomány” - Budapest) and Romanian journals (“Transylvania”, “The Yearbook of the Institute of National History in Cluj”, “Dacoromania”, “Someşan Archive”, etc.) where he published relevant studies on toponym, hydronym and onomastic content (From our old toponymy, The oldest Rakoczy book, Toponymy and history, etc.), but also regarding old Romanian literature (Two old manuscripts, Teodorescu Codices  and Martian Codices, etc.). Interested in the history of the Năsăud border town, from where he came from, he wrote some studies and books about these places, the most important of which were: The history of the Năsăud schools written on the occasion of the 50th anniversary (1863-1913) of the founding gymnasium in Năsăud (1913, in collaboration with Virgil Şotropa) and the Monograph of the ‘Aurora’ Society of Năsăud (1873-1923) (1924). The reputed linguist was also concerned with syntax, an area which benefited from little research until then: The History of Syntax (1945); Syntax elements of the Romanian language (1945), and with toponymy: From our old toponymy (1920); Toponymy and History (1928); Romanians from the 9th-14th centuries based on toponymity and onomastics (1933), etc.

He was decorated with the Order of the Crown of Romania in the rank of Grand Officer and Commander, he was granted the National Order of the Star of Romania in the rank of Commander, he was awarded the Order of Ferdinand I in the grade of Officer, the Gold Cross of Merit (Poland), and others. Between 1933-1938 he also served as mayor of Cluj. His son, Tudor Drăganu, was also a renowned lawyer and a professor at the Faculty of Law of the University of Cluj.

Nicolae Drăganu was buried in the Cluj-Napoca Central Cemetery (Hajongard).

TUDOR DRĂGANU

(born 2 December 1912 in Năsăud, Bistriţa-Năsăud county – died 22 August 2010 in Cluj-Napoca)

Lawyer, professor of constitutional law at the University of Cluj between 1937-1997, honorary member of the Romanian Academy (since 21 July 2003)

He was the son of Nicolae Drăganu, the prominent linguist and professor of the University of Cluj. Tudor Drăganu attended the George Bariţiu High School in Cluj and then enrolled at the Faculty of Law, obtaining his doctoral degree in 1934.

He began his academic career in 1937, starting as a teaching assistant (1937-1941), and then moving on as associate professor (1941-1946), and professor (1946-1997). During 1966-1997 he was the head of the Constitutional Law Department of the Babeş-Bolyai University, and was acknowledged as a renowned specialist in the fields of constitutional law, administrative law and transport law. During his long teaching activity he taught at the Faculty of Political and Administrative Sciences of Babeş-Bolyai University (1993-1996), at the Faculty of Law of ‘Vasile Goldiş’ University of Arad (1991-1993), at the Faculty of Law of the ‘Petru Maior’ University of Târgu Mureş, ‘Dimitrie Cantemir’ Ecological University of Iaşi, ‘Dimitrie Cantemir’ University of Bucharest (where he was also head of the Public Law Department). In the 1970s he was among the few Romanian specialists invited to teach classes and seminars at the Paris I Panthéon Sorbonne University in France.

Professor Tudor Drăganu has written over 130 scientific papers, some of which are highly inventive. Among his works: La doctrine juridique de la couronne hongroise  (1944); Acts of Administrative Law (1959) - the book was awarded by the Ministry of Education as the first monograph on Romanian administrative acts; Forms of activity of the Romanian socialist state organs (1965); Constitutional Law (1972) - the book was awarded with the ‘Simion Bărnuţiu’ Prize of the Romanian Academy; Rule of Law (1982); “The beginnings and development of the parliamentary regime in Romania until 1916” (1991); “Introduction to the theory and practice of the rule of law” (1992); “Constitutional Law and Political Institutions - Elementary Treatise” (1998); “Treatise of Parliamentary Theory and Practice” (2001).

He was a member of the International Institute of Administrative Sciences in Brussels (1980); Honorary member of the Romanian Institute of Administrative Sciences; President and vice-president of Inter-Parliamentary Union commissions between 1967-1980. Among the distinctions professor Tudor Drăganu received throughout his academic career: the title of Doctor Honoris Causa of ‘Lucian Blaga’ University of Sibiu and of the University of Oradea (1998), of the West University of Timișoara (2002), of Petru Maior University of Târgu-Mureş (2007), Honorary Diploma of Babeş-Bolyai University for exceptional contributions to the development of the academic prestige (2002), Merit Prize and Excellence Award of the Romanian Jurists' Union (1997). Tudor Drăganu also received the title of honorary citizen of Cluj-Napoca (1998) and Năsăud (2005) municipalities, as well as of Maracaibo in Venezuela.

He was buried in the Cluj Central Cemetery (Hajongard).

VLADIMIR HANGA

(born 21 October 1920 in Cucova, Bacău county – died 16 June 2013 in Arad)

Lawyer, professor of roman law and history of law at Babeş-Bolyai University 1949-1986, vice-rector of Babeş-Bolyai University from 1973-1976.

Vladimir Hanga attended the “King Ferdinand I” high school in Bacău where he graduated as valedictorian, then he went on to study at the Faculty of Law of the University of Bucharest. He obtained his undergraduate degree (Magna cum Laude) in 1942, and in 1947 he defended his PhD thesis in Law, followed in 1949 by a second doctorate in Political and Economic Sciences.

He began his teaching career as an assistant and assistant professor at the Faculty of Law in Bucharest, and for a period of time he worked as a translator at the Institute of Classical Studies. From 1949 he joined the faculty of Law of the ‘Victor Babeș’ University of Cluj, receiving tenure at the Department of Roman Law as associate professor and then as professor until his retirement in 1986. In 1962 he obtained his PhD in the sciences.

Brilliant classicist, a remarkable specialist in the history of law and Roman law, he was appreciated by colleagues and students for his erudition, humour, and for his oratory and pedagogical skills. Professor Hanga also held numerous administrative positions: Dean of the Faculty of Law of Cluj from 1968-1973, vice-rector of Babeș-Bolyai University (1973-1976), founder Dean of the Faculty of Law at ‘Vasile Goldiș’ West University from Arad (1990). His professional competence was also internationally acknowledged, Vladimir Hanga was a UN human rights expert (1977-1984) and then a member of the Permanent Court of Arbitration in Vienna (1984-1989). He was also invited as visiting professor at numerous foreign universities, such as Paris, Strasbourg, Geneva, Heidelberg, Frankfurt am Main, Vienna, Oxford, Leiden, etc.

He was awarded the ‘Simion Bărnuţiu’ Prize of the Romanian Academy in 1984 for his professional activity. Professor Hanga was also a member of many prestigious professional societies such as: Société Jean Bodin; Société d'histoire du droit; Société Fernand de Visscher, etc. West University of Timisoara and ‘Vasile Goldiş’ University of Arad were among the institutions that awarded him the title of Doctor Honoris Causa.

He was author and coauthor of important papers in the field of law and history, among which: Chrestomathy for studying the history of the state and the law of the Romanian People's Republic (1955); The Fortress of the Seven Hills - the Beginnings of Rome: The Patricians and the Plebeians (1957); Gaius Julius Caesar (1967); Alexander the Great (1971); Roman Private Law (1971 and 1995); Great lawmakers of the world: Hammurapi, Justinian, Napoleon (1977 and 1994); Les institutions du droit coutumier roumain (1988); Études d'histoire du droit (1996); Computers in the Service of Law (1996); Law and Legal Technique: Synthesis (2000); Dimensions of legal culture and practice (2003), etc. Vladimir Hanga was also concerned with the accuracy of legal terminology used by Romanian specialists, being involved in the elaboration of many dictionaries and collections: Small Legal Dictionary (2005); Latin Legal Aphorisms (2007); Multilingual legal dictionary: Romanian-English-French-German-Italian (2008); Latin for lawyers (2008), etc. Professor Hanga also contributed, together with other specialists, to translating and publishing editions of medieval documents from Transylvania published by the Romanian Academy, as well as to the publishing of Justinian Institutions = Institutions of Justinian (2002) in a bilingual Romanian-Latin edition.

IULIU HAȚIEGANU

(n. 14 aprilie 1885, Dârja, jud. Cluj – d. 4 septembrie 1959, Cluj-Napoca)

Medic, primul profesor de clinică medicală și primul decan al Facultății de Medicină din Cluj, fondatorul școlii clujene de medicină internă, rector al Universității „Regele Ferdinand I” din Cluj (1930-1931; 1941-1944), membru al Academiei Române.

Fiul lui Ioan Hațieganu (protopop greco-catolic de Cojocna) și fratele lui Emil Hațieganu (jurist și om politic). A absolvit Facultatea de Medicină din cadrul Universității ,,Francisc Iosif” din Cluj, obținând titlul de doctor în anul 1910.

Iuliu Hațieganu a fost asistent în cadrul Clinicii Medicale din Cluj (1909). În timpul primei conflagrații mondiale a condus secția de medicină internă a Spitalului Militar din Cluj. A participat la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, iar în 1919 a fost desemnat de către Consiliul Dirigent să organizeze Facultatea românească de Medicină de la Cluj. În noiembrie 1919 a susținut prima prelegere universitară în limba română, punând bazele învățământului medical clujean.

Iuliu Hațieganu a fost primul profesor de clinică medicală și primul decan al Facultății de Medicină românești din Cluj. A obținut două mandate de rector al Universității „Regele Ferdinand I”: primul între 1930-1931, iar cel de-al doilea în anii refugiului universității la Sibiu (1941-1944).

A fost membru titular al Academiei Române (1955), dar și membru în diferite organizații: Société d'études scientifiques sur la tuberculose, Societatea Medicală a Spitalelor din Paris, Comitetul Central al ligii contra tuberculozei.

A îndeplinit funcții precum: director al Clinicii Medicale I (1919-1948) și al Clinicii Medicale III (1953-1959), șeful despărțământului Cluj al „Astrei”, președinte al „Astrei” biopolitice și medicale (1917), președinte al Societății Medicale pentru Educație Fizică din Cluj, director al Școlii Normale Superioare din Cluj (1939), Inspector general al „Străjii țării” pentru Ardeal și Banat, Ministru al Ardealului (aprilie-iulie 1931).

Supranumit „Hippocrate al românilor”, „Patriarh al medicinei transilvane”, Hațieganu a efectuat cercetări în legătură cu afecțiunile tubului digestiv și anexele acestuia, sifilisul visceral. În 1914 s-a remarcat cu un studiu asupra galactozuriei alimentare. A introdus noi metode diagnostice pentru cercetarea funcției hepatice, a duodenului și a pancreasului și a întocmit o clasificare originală a bolilor rinichilor. Împreună cu Ion Goia, Iuliu Hațieganu a dezvoltat teoria modelului patologic al țăranilor și muncitorilor. De asemenea, a introdus învățământul de policlinică medicală și a organizat educația fizică de masă în mediul rural (punând bazele asociației de educație fizică „Șoimii Carpaților”). Între anii 1930-1932, din fonduri proprii, colectă publică și bani de la ASTRA, a înființat un parc sportiv destinat în special tinerilor și studenților. Aflat pe malul Someșului, acest parc poartă în prezent numele de Parcul Sportiv „Iuliu Hațieganu”.

În anul 1920, Iuliu Hațieganu a contribuit decisiv la apariția primului număr al revistei medicale românești „Clujul medical”. Dintre numeroasele lucrări și studii, menționăm: Despre encefalita epidemică (1920); Infecția tuberculoasă și profilaxia ei socială (1926); Sifilisul visceral medical (1926); Igiena universitară (1932); Pericolul tuberculozei în Universitate (în colaborare cu profesorul Leon Daniello, 1926); Tratatul elementar de semiologie și patologie medicală (în colaborare cu profesorul Ioan Goia, în trei volume și patru ediții, 1934-1937); Actualități de patologie medicală (1948).

A fost înmormântat în Cimitirul Central din Cluj-Napoca (Hajongard).

Din anul 1993 Universitatea de Medicină și Farmacie din Cluj, desprinsă în 1948 din universitatea clujeană „Regele Ferdinand I”, poartă numele medicului Iuliu Hațieganu.

MAXIMILIAN HELL, SJ

(n. 13/15 mai 1720, Banská Štiavnica (azi în Slovacia) – d. 14 aprilie 1792, Viena)

Membru al Ordinului Iezuit, preot, astronom de renume internațional, matematician, fizician, profesor universitar, membru al mai multor societăți academice.

Maximilian Hell (în tinerețe își scria numele sub forma de Höll) s-a născut în localitatea minieră Banská Štiavnica (azi în Slovacia), într-o familie numeroasă, el fiind al 22-lea copil al părinților săi. Pe lângă germană, limba sa maternă, vorbea limbile latină, maghiară și „slavă“ (cehă și slovacă).

În 1738, la vârsta de 18 ani, a intrat în Ordinul Iezuit și a început studii umaniste la Colegiul Iezuit de la Banská Bystrica, apoi la cel din Trenčín. Din 1740 a studiat la Universitatea din Viena. Aici și-a îndreptat atenția spre științele naturii și în mod special spre astronomie, avându-i ca profesori pe celebrii savanți Joseph Franz și Erasmus Fröhlich.

Din anul 1746 a fost numit profesor al Colegiului Iezuit de la Levoča, unde a predat limbile latină și greacă veche, istorie, geografie și aritmetică. În 1748 a revenit la Viena pentru a-și finaliza studiile de teologie. Pe lângă studii, la Viena a predat matematică și cunoștințe necesare viitorilor ingineri minieri.

În 1751 a fost hirotonit preot. Din acel an a fost profesor al Colegiului Iezuit de laTrnava, unde a colaborat la construirea observatorului astronomic.

În 1752 a fost chemat la Catedra de matematică a Colegiului Major Iezuit de la Cluj. În anul amintit, colegiul își construia noi clădiri necesare procesului didactic, printre care și un observator astronomic, care trebuia să fie al patrulea pe teritoriul de activitate al Ordinului Iezuit din cadrul provinciei austriece, după cele din Viena, Graz și Trnava. La Cluj, Maximilian Hell a coordonat construirea și echiparea cu instrumente a observatorului. A mai avut preocupări și în domeniul fizicii, studiind, printre altele, interacțiunea dintre curentul electric și magneți. La Cluj, a oficiat slujbe și a rostit predici în limbile germană și „slavă“, asigurând și îngrijire pastorală pentru personalul militar din oraș. În cei trei ani petrecuți la Cluj, în afară de realizarea observatorului astronomic, Maximilian Hell s-a remarcat îndeosebi în domeniul matematicii. A ținut prelegeri de matematică și a scris manualele intitulate Varia compendia praxes que operationum arithmeticarum și Elementa mathematica naturalis philosophiae ancillantia. Ambele volume au fost publicate la tipografia Academiei Claudiopolitane în anul 1755, adică înainte ca Hell să părăsească Clujul. Volumele au fost realizate în cadrul programului de reformare a învățământului inițiat de iezuiți, mai concret, în cadrul proiectului care urmărea dotarea cu manuale a studenților. Ambele cărți au fost reeditate de mai multe ori.

În anul 1755 împărăteasa Maria Tereza l-a numit pe Maximilian Hell în fruntea observatorului astronomic de la Viena. În anul 1769, la invitația regelui Danemarcei, Christian al VI-lea, Hell a efectuat o călătorie pe insula Vardø, pentru a urmări tranzitul planetei Venus. Pe baza măsurătorilor efectuate cu ocazia acestui eveniment,savantul a reușit să calculeze cu o exactitate remarcabilă distanța dintre Pământ și Soare. Maximilian Hell a fost ales membru al mai multor societăți academice, printre care al academiilor de științe de la Stockholm, Copenhaga, Paris, Bologna, Göttingen și Trondheim.

A murit la Viena în 18 aprilie 1792 și a fost înmormântat în localitatea Maria Enzersdorf (Austria).

RENÉ JEANNEL

(born 23 March 1879, Paris, France – died 20 February 1965, Paris, France)

Zoologist, entomologist, speleologist and French explorer, corresponding member of the Romanian Academy, professor of biology at the University of Cluj between 1920-1931.

René Jeannel was born in a family of medical tradition, and following into his father’s and grandfather's footsteps, he studied at the Faculty of Medicine in Paris, where he defended his doctorate in 1907. The difficult years of the First World War (1914-1918) were the only period in which he worked as a surgeon, providing care to the French Army soldiers.

Ever since 1904-1905, Jeannel pursued his passion for natural science, exploring countless caves in France and then in Spain (in the Pyrenees). In this context, René Jeannel became acquainted with the Romanian scientist Emil Racoviță, with whom he would share a long and profound friendship, but also an intense and fruitful scientific collaboration. Shortly after embarking upon his speleological research, Jeannel discovered in the Oxybar cave, at the foot of the Arbailles massif, two new species of coleoptera, which in his honor were named Bathyscia Jeanneli and Aphaenops Jeanneli.

In 1907 René Jeannel founded, together with Emil Racoviță, the Biospeologica journal, which became a landmark in the field. One year later, Jeannel also got his Bachelor’s Degree in Natural Sciences, and started working as an assistant at the Arago laboratory in Banyuls-sur-Mer. In 1911, he defended his doctoral thesis in biology, entitled Revisions des Batysciinae, at the Sorbonne. After a research expedition in tropical Africa, along with the scholar Charles Alluaud, René Jeannel was hired and worked for a few years as a scholarship recipient at the Pasteur Institute in Paris. In 1919, at the end of the First World War, he was appointed associate professor at the Faculty of Science of the University of Toulouse, where he taught zoology. Jeannel spent little time in the French academic environment because Emil Racoviță, who became a biology professor and director of the Institute of Speleology at the newly established Romanian university in Cluj, asked him to join him in Romania.

From January 1920, René Jeannel was employed at the Faculty of Science in Cluj as a biology professor and deputy director of the Institute of Speleology. He settled and worked in Romania until 1927, when he was appointed director of the Jardin des Plantes Vivarium in Paris. Despite his demanding position in France, Jeannel continued to come to Cluj as a visiting professor, teaching his biology course at the university until 1931.

During his stay in Cluj, René Jeannel had a prodigious scientific and research activity. Here he wrote his important work La faune cavernicole de la France (1926) and Cours de biologie générale, l'évolution et l'hérédité (1930), published in Romanian under the care of Valeriu Puşcariu, one of the assistants at the Institute of Speleology. Together with Emil Racoviță and other famous foreign scholars (P.A. Chappuis, A. Winkler, Louis Fage, etc.), René Jeannel carried out numerous caving expeditions in the Apuseni Mountains and the Carpathians. The outcome of these expeditions resulted in over 19 articles and studies published in the Bulletin of the Society of Sciences of Cluj, which described systematically, biogeographically and phylogenetically the cavernicolous fauna of the Bihor region but also from other areas of Transylvania.

After returning to France, René Jeannel participated in many expeditions of research and collection of biological and speleological material in the United States of America, East Africa, in the French sub-Antarctic islands (Marion, Crozet, Kerguelen, Saint-Paul, Amsterdam) but also in other countries in Europe. In 1951 he was director of the Muséum national d'histoire naturelle in Paris.

His scientific work includes 511 titles (author books, articles, exploration reports, etc.), including: Monographie des Trechinae (1926-1930) ; Un cimetière d'éléphants (1934); Monographie des Catopidae (1936); Les Calosomes (1940); Au seuil de l'Antarctique (1941); Coléoptères carabiques (1941 et 1942); La genèse des faunes terrestres (l942); La marche de l'évolution (1950); Quarante années d'explorations souterraines (1950).

For his outstanding work, René Jeannel was distinguished by the Romanian State with the ‘Reward of Activity for Education’ Medal, 1st grade (December 1930), and by the French State as Commander of the Legion of Honor (in 1951). In 1909 he received the Constant Award, and in 1921 the Passet of the Entomological Society of France. In 1928 he was elected a corresponding member of the Romanian Academy and was reconfirmed in this position in 1965. In his honor, René Jeannel's name was given to the experimental ecology station in Moulis (France), to a volcanic plateau of the Possession Island in Antarctica, as well as to an alley in the Jardin des Plantes in Paris.

IOAN LUPAŞ

(n. 9 august 1880, Sălişte, jud. Sibiu – d. 3 iulie 1967, Bucureşti)

Istoric, preot, om politic, profesor universitar de istoria românilor și de istoria Transilvaniei la Universitatea din Cluj între 1919-1946, fondator și codirector al Institutului de Istorie Națională din Cluj (1920-1945), membru al Academiei Române.

După studii liceale la Sibiu (1892-1899) şi Brașov (1899-1900), Ioan Lupaș a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta (1904). A obţinut titlul de doctor în anul 1905 cu teza Biserica Ortodoxă din Transilvania şi unirea religioasă din veacul al XVIII-lea.

Ioan Lupaș și-a început cariera în calitate de profesor de istorie bisericească şi istoria românilor în cadrul Seminarului Teologic Andreian din Sibiu (1905-1909). A predat istoria nouă a românilor și istoria Transilvaniei, apoi istoria românilor la Universitatea din Cluj (1919-1946). Împreună cu Alexandru Lapedatu, Ioan Lupaș a pus bazele Institutului de Istorie Naţională din Cluj în 1920. A condus acest institut până în 1945, publicând zece anuare.
Ioan Lupaș a îndeplinit diferite funcții administrative, precum: secretar general al Resortului de Culte și Instrucţiune Publică din Consiliul Dirigent al Transilvaniei (1918-1920); deputat de Sălişte; ministru al Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale (1926-1927), ministru al Cultelor şi Artelor (1937-1938); deputat în Congresul Naţional Bisericesc din Bucureşti şi în Sinodul Eparhiei din Cluj; membru în ,,Comisia celor 15” pentru pregătirea proiectului de lege referitor la unificarea organizației constituționale bisericești și în Comisiunea pentru conservarea monumentelor istorice. De asemenea, a fost ales și protopop de Săliște (1919-1920).

Ioan Lupaș s-a numărat printre fondatorii revistei „Luceafărul”(1902) și a avut preocupări în ceea ce privește istoria bisericii. Amintim următoarele lucrări: O încercare de reunire a Bisericilor române din Ardeal la anul 1798 (1913); Contribuțiuni la istoria românilor transilvăneni (1915); Istoria bisericească a românilor ardeleni (1918; 1995); Istoria Unirii românilor (1921; 1993); Revoluţia lui Horea (1924); Răscoala ţăranilor din Transilvania la 1784 (1931); Cronicari şi istorici români din Transilvania (1933); Începutul domniei lui Matei Basarab și relațiunile lui cu Transilvania (1933); La chute de la Monarchie austro-hongroise et la libération de la Transylvanie (1934); L'empereur Joseph II et Horea (1935); Documente istorice transilvane (1940); La Transilvania nel quadro geografico e nel ritmo storico romeno (1942).

Totodată, a fost autor de monografii: Misiunea episcopilor Gherasim Adamovici şi Ioan Bob la Curtea de la Viena în anul 1792 (1912); George Bariţ (1913); Principele Ardelean Acațiu Barcsai și mitropolitul Sava Brancovici. 1658-1661 (1913); Episcopul Vasile Moga şi profesorul Gheorghe Lazăr (1915); Din istoricul ziaristicii românești (1916); Mitropolitul Andrei Șaguna. Scriere comemorativă la serbarea centenară a nașterii lui (1921); Avram Iancu (1924); Ioan Bogdan (1930); Episcopul Nicolae Popea (1933); Dr. I. Piuariu Molnar. Viața și opera lui 1749-1815 (1939); Un martyr transilvain: le pasteur St. L. Roth (1939).
Membru al Partidului Național Român din Transilvania, apoi al Partidului Național Țărănesc, Ioan Lupaș a trecut ulterior la Partidul Poporului, iar între 1933-1944 a fost membru al Partidului Național Creștin. În 1950 a fost arestat și închis, fără nicio decizie de condamnare, la Penitenciarul din Sighet, unde a rămas deținut până în anul 1955.

Printre premiile și distincțiile pe care le-a obținut menționăm: Premiul „V. Adamachi” al Academiei Române (1910); Profesor Emerit (1967).

Ioan Lupaș a fost ales membru corespondent (1914), membru titular (1916) și ulterior președinte al secțiunii Istorice (1932-1935) a Academiei Române, precum și membru în consiliul director și președinte al Secției Istorice a „Astrei”.

AUGUSTIN MAIOR

(n. 21 august 1882, Reghin – d. 3 octombrie 1963, Cluj-Napoca)

Fizician, inventator, pedagog, profesor titular (1919-1947) la Facultatea de Ştiinţe din Cluj, fondator al Şcolii de Fizică Teoretică de la Universitatea din Cluj, membru al Academiei Române. Personalitate complexă, care a contribuit substanţial la progresul fizicii prin concepţiile avangardiste şi ţelurile urmărite, fiind unul dintre pionierii electronicii şi telecomunicaţiilor româneşti.

Augustin Maior a efectuat studii secundare la Reghin, Târgu-Mureş şi Budapesta, iar între 1900-1904 a urmat Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic din Budapesta. În decursul anului 1905 a frecventat o serie de cursuri postuniversitare de matematică şi fizică la Viena, München şi Göttingen.

În 1905 s-a angajat ca inginer la Staţia Experimentală a Poştelor din Budapesta unde, la sfârşitul anului 1906, a reuşit să transmită, pentru prima dată, pe o linie telefonică de 15 km, 5 convorbiri telefonice simultane fără ca acestea să se influenţeze între ele.

După Primul Război Mondial şi unirea Transilvaniei cu România, în ianuarie 1919, Augustin Maior s-a stabilit la Sibiu, unde a iniţiat reorganizarea Serviciilor de Poştă şi Telecomunicaţii din Transilvania. În aprilie 1919, a înfiinţat aici prima Şcoală de Telegraf şi Telefonie din Transilvania, în aceeaşi lună fiind desemnat director central al Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor din Transilvania şi Banat.

În iulie 1919 a fost numit profesor titular de fizică teoretică şi tehnologică la Institutul de Fizică Teoretică şi Tehnologică al Facultăţii de Ştiinţe din Cluj, iar în luna octombrie a aceluiaşi an, director al acestui institut.
A fost profesor titular (1919-1947), profesor consultant (1947-1956), prodecan şi decan (1929-1930; 1946-1947). Din iniţiativa lui Augustin Maior, în ianuarie 1920 s-a constituit la Cluj prima şcoală românească de fizică teoretică, reputatul fizician fiind cel care a ţinut primul curs de fizică teoretică şi aplicată la universitatea clujeană. În aceeaşi perioadă a schimbat numele institutului în „Institutul de Fizică Teoretică şi Aplicată”. A predat cursuri care conţineau multe idei moderne, precum cele de Electricitate şi Magnetism sau de Acustică şi optică, pe care le-a şi publicat în diverse ediţii.

A fost inventatorul telefoniei multiple, fundamentele teoretice ale acesteia fiind prezentate, în anul 1907, în revista „Elektrotechnische Zeitschrift” (Berlin) şi apoi în lucrarea „The Use of High-Frequency Alternating Currents in Telegraphy, Telephony and for Power Transmission”, publicată în revista „The Electrician” (Londra). Rezultatele cercetărilor sale au ajuns curând să fie cunoscute în lume. În 1909, E. Weinberg din Washington a confirmat valabilitatea afirmaţiilor şi experimentelor lui Augustin Maior şi a propus folosirea metodei sale la realizarea telefoniei transatlantice.

Printre publicaţiile sale ştiinţifice relevante, apărute în reviste de renume din străinătate, se numără: „Zur Mehrfachtelephonie” (1909); „Multiplex Telephony” (1911); „Sur la télégraphie et la téléphonie multiple avec des courants de haute fréquence” (1921); „Über Strahlung in Gravitation Felde” (1932) ş.a. Alte lucrări sunt: Asupra minimului energiei cinetice a unui corp în mişcare (1925); Asupra radiaţiei în câmp gravitaţional (1931); Statistica cuantică (1933) ş.a.

În anul 1923 împreună cu un grup de colegi a construit primul aparat de radio care s-a auzit la Cluj.

A fost membru titular al Academiei de Ştiinţe din România începând cu 21 decembrie 1937, iar în 2012 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

În 1930 i s-a acordat medalia „Răsplata muncii pentru învăţământ” clasa I şi a fost numit membru al Ordinului Coroana României în grad de comandor. Cea mai convingătoare recunoaştere în plan internaţional a activităţii lui Augustin Maior a avut loc în şedinţa Academiei Franceze de Ştiinţe din 19 iunie 1950, când Louis de Broglie, fondatorul mecanicii cuantice şi laureat al premiului Nobel, a prezentat lucrarea fizicianului român intitulată „Câmpul gravific şi magnetismul”. 

A fost înmormântat în Cimitirul Central din Cluj-Napoca (Hajongard).   

EMMANUEL - LOUIS EUGÈNE DE MARTONNE

(n. 1 aprilie 1873, Chabris – d. 24 iulie 1955, Sceaux, Franţa)

Geograf francez, din 1909 profesor universitar la Universitatea Sorbona (Paris, Franţa). În 1912 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. După 1919 a devenit profesor invitat al universităţii clujene, unde a ajutat la crearea şcolii româneşti de geografie. A întreţinut relaţii ştiinţifice foarte apropiate cu toate celelalte instituţii academice şi universitare din România.

A studiat la École Normale Superieure din Paris, unde a obţinut în 1895 o diplomă în geografie şi istorie, iar în 1897 licenţa în ştiinţe. În anul 1898, Emmanuel de Martonne şi-a început munca ştiinţifică în România. Alături de profesorul Ludovic Mrazec de la Universitatea din Bucureşti şi profesorul Gyula Szádeczky-Kardoss de la Universitatea maghiară din Cluj, Emmanuel de Martonne a făcut cercetări în munţii Parâng, confirmând prezenţa aici a formelor de relief glaciar.

În 1899, Emmannuel de Martonne a fost numit conferenţiar de geografie la Universitatea din Rennes. Aici, el a întemeiat un laborator de geografie care funcţionează şi în prezent. În 1902, de Martonne a obţinut un doctorat în litere cu lucrarea La Valachie: essai de monographie géographique, care descria în detaliu, pentru prima oară, o mare regiune naturală a României, cu toate caracteristicile ei. O altă lucrare, publicată în 1903, Recherches sur la distribution géographique de la population en Valachie, a pus în evidenţă raporturile dintre distribuţia populaţiei din Ţara Românească şi condiţiile naturale.

Între 1905-1908 savantul francez a activat la Universitatea din Lyon, unde a fost  conferenţiar şi apoi profesor universitar. În această perioadă a scris şi susţinut o a doua teză de doctorat, în ştiinţe. Cercetarea sa, intitulată Recherches sur l'évolution morphologique des Alpes de Transylvanie (Karpates méridionales), a fost finalizată în 1907 şi s-a remarcat prin identificarea platformelor de eroziune montană (Borescu, Râul Şes, Gornoviţa), o descoperire ştiinţifică rămasă validă până astăzi.

În 1909 s-a transferat la Universitatea Sorbona din Paris, unde a condus timp de câteva decenii departamentul de geografie. În acelaşi an, Emmanuel de Martonne a publicat Traité de géographie physique, lucrare care l-a consacrat drept un specialist de marcă al geografiei fizice şi care a cunoscut numeroase reeditări. Între 1926-1944 profesorul a condus şi laboratorul de geografie generală de la École Pratique des Hautes Études.

În anul 1912, de Martonne a fost ales membru corespondent al Academiei Române. În anul 1913, Emmanuel de Martonne l-a cunoscut la Sorbona pe savantul român George Vâlsan, de care avea să îl lege o lungă şi apropiată prietenie. La finalul Primului Război Mondial, profesorul de Martonne a fost unul dintre experţii consultaţi de Conferinţa de Pace de la Paris-Versailles în problema trasării noilor graniţe ale Europei centrale şi de est.

După înfiinţarea Universităţii româneşti din Cluj în toamna lui 1919, George Vâlsan a fost numit profesor titular de geografie fizică la noua instituţie şi l-a invitat pe Emmanuel de Martonne să ajute la crearea şcolii geografice de la Cluj. În 1921, profesorul de Martonne a predat pentru un semestru cursuri de geografie la universitatea clujeană. Totodată, el a organizat pentru studenţii şi profesorii universităţii clujene mai multe excursii practice de studiu, care i-au purtat pe participanţi în întreaga Românie, unde au cercetat toate formele de relief întâlnite. Emmanuel de Martonne a continuat să vină periodic la Cluj până în anul universitar 1936-1937, ţinând de fiecare dată conferinţe şi cursuri geografice şi etnografice. De asemenea, el a primit în departamentul său de la Universitatea Sorbona numeroşi studenţi şi doctoranzi clujeni, ca de exemplu pe geograful Tiberiu Morariu. Emannuel de Martonne a îndreptat şi atenţia multor tineri specialişti francezi către România, coordonând teze de doctorat care au studiat diferite aspecte ale geografiei ţării noastre. Una dintre cele mai importante astfel de cercetări, dedicată Munţilor Apuseni, a fost elaborată de către Robert Ficheux, viitor membru de onoare al Academiei Române. Se poate spune că, prin întreaga sa activitate, profesorul Emmanuel de Martonne a contribuit într-o manieră decisivă la dezvoltarea unor legături de strânsă şi îndelungată cooperare între geografii clujeni şi cei francezi. Meritele sale au fost recunoscute prin acordarea titlului de Doctor Honoris Causa a Universităţii din Cluj (în 1930), precum şi prin faptul că una dintre străzile din centrul Clujului, din imediata apropiere a universităţii, îi poartă numele.

Opera ştiinţifică a lui Emmanuel de Martonne numără peste 200 de cărţi de specialitate şi articole ştiinţifice, mai mult de 70 de lucrări fiind dedicate special României. Printre acestea menţionăm: Sur l'histoire de la vallée de Jiu (1899); Les tremblements de terre de la Roumanie et leur rapport avec les lignes directrices de la géographie physique (1902); Recherches de La Dobroudja (1918); La nouvelle Roumanie dans la nouvelle Europe (1922) etc.

Profesorul de Martonne a deţinut funcţii de prestigiu în cadrul multor organisme ştiinţifice internaţionale: a fost secretar general (1931-1938) şi apoi preşedinte (1938-1949) al Uniunii Geografice Internaţionale, preşedinte al Societăţii Franceze de meteorologie şi climă, secretar general al Congresului Internaţional de Geografie de la Paris (1931), membru al societăţilor de geografie de la Bucureşti, Budapesta, New-York, Roma, Londra, Berlin, Stockholm, Copenhaga. De asemenea, în 1942 a devenit membru al Academiei Franceze de Ştiinţe.

NICOLAE MĂRGINEANU

(born 22 June 1905 in Obreja – died 13 June 1980 in Cluj-Napoca)

Romanian psychologist with a prodigious activity that includes studies of psychology centered on people, science, mathematics and applied psychology in the big industry, associate university professor and director of the Institute of Psychology at the University of Cluj, member of the Romanian Academy. Nicolae Mărgineanu is considered a pioneer in introducing work psychology into the management of enterprises and human resources.

Nicolae Mărgineanu attended secondary studies at Blaj and Orăștie and then attended the Faculty of Letters and Philosophy of the University of Cluj. In 1927 he obtained his degree in psychology, two years later he defended his doctoral thesis. During this period he completed post-graduate mobilities at several universities abroad (Germany, France, etc.). After obtaining his PhD degree he became associate professor in Psychology (1931) and then he was appointed assistant at the Institute of Psychology of the University of Cluj, where he remained until the end of 1931 when he received a scholarship in psychology from The Rockefeller Foundation. As a scholarship recipient of this foundation, he spent two years in the United States, attending several internships as a scientific researcher, alongside famous professors from Harvard, Yale, Chicago, and Columbia universities. In 1934, Mărgineanu returned to Europe and continued his training at the University of London, Sorbonne and Collège de France.

After returning to the country, Nicolae Mărgineanu was appointed lecturer at the Institute of Psychology of the University of Cluj (1936-1938), and from 1938 until 1947 he taught as an associate professor of applied psychology at the Faculty of Philosophy and Letters. Between 1938 and 1942 he was substitute professor of psychology and director of the Institute of Psychology and later director of the Psychotechnical Institute of Cluj (1941-1943). Over the years, the professor taught numerous courses of applied psychology, statistics, technical psychology, and work psychology, becoming one of the best specialists in this field. Arrested in 1948 and accused of high treason, he was sentenced to 25 years in prison, of which he did 16.

After being released from prison he was reintegrated into activity in 1969, working as a senior scientific researcher, second degree, at the Institute of Pedagogical Sciences, Cluj subsidiary (1969-1971). Between 1971 and 1980 he returned to the Department of Psychology of the Faculty of History and Philosophy of the Babes-Bolyai University in Cluj as a substitute professor responsible with the scientific research.

In the last period of his life (1971-1980), he taught at German (Bonn and Hamburg) and American (Harvard) universities as visiting professor. Diagnosed with cancer in the United States, he returned to the country where he died on 13 June 1980.
Together with the diplomat Vasile Stoica, he was vice-president of the Romanian-American Association. In 2012 he was declared a post-mortem member of the Romanian Academy.

Among the books published by Nicolae Mărgineanu: Psychology of Exercising (1929); Psychology of Learning (1930); Contemporary German Psychology (1930); Contemporary French Psychology (1932); Psychometry Elements (1938); Psychology of the Person (1940); Psychotechnique in the Big Industry (1942); Nature of Science (1968); Under the Sign of Human Kindness (1969); Psychology and Literature (1970); The Human Condition (1973); Psychology, Logic and Mathematics (1975); Amphitheaters and Prisons (1991) and others. He also published considerably in foreign languages: Beiträge zur Psychologie der Übung (1931); La théorie des facteurs (1934); Les facteurs psychologiques (1934) and others.

Nicolae Mărgineanu was one of the first researchers in the field of work psychology. He was also involved in the psychologically-based organization of re-education centers and he organized the first network of vocational schools. He wrote several memoirs on the years spent in detention. His son is the well-known film director Nicolae Mărgineanu jr.

TIBERIU I. MORARIU

(born 26 September 1905 in Salva, Bistrița-Năsăud county – died 30 November 1982 in Cluj-Napoca)

Professor of geography at the University of Cluj between 1931-1973, member of the Romanian Academy.

Following high school studies in Năsăud, Tiberiu Morariu attended the Faculty of Sciences in the Geography with Natural Sciences specialisation, at the University of Cluj, between 1925-1929. After graduating from the faculty, he went to Paris for further specialization; here he attended, among others, the classes of professor Emmanuel de Martonne (1929-1930), and he was granted the Higher Education Diploma. In 1935 he became doctor of science at the University of Cluj. His doctoral advisors were professors George Vâlsan and Emmanuel de Martonne, who were acknowledged as founders of the geographic education of the Romanian university in Cluj in 1921.

He began teaching at the University of Cluj in 1931, after returning from Paris, although he began working at the University since the end of his first year of study; his activity at the Institute of Geography of the University of Cluj began as a graduate assistant (1 October 1927 - 1 December 1928), substitute assistant (1 December 1929 - 15 October 1932), during which he was assistant at the Ethnographic Museum of Transylvania, lecturer (1932-1938), substitute professor (1939-1940) and a tenured teacher from 1 October 1942 to 15 September 1973, when he retired, but continued to work as an Emeritus professor. He taught various university courses: hydrology, climatology, geomorphology, field research methodology, etc. For a long time, he was the only doctoral coordinator in Romania in the field of geography. At the Faculty of Biology and Geography he was head of the Geography Department (1947-1973) and dean (1962-1971). Tiberiu Morariu was responsible for the relocation of the Faculty of Geography in the building where it currently operates. Together with professor Romulus Vuia, he participated in the organization of collections at the Astra Museum in Sibiu and especially at the Ethnographic Museum of Transylvania in Cluj. He donated 2,500 works to the library of the geography department of the University of Cluj, thus providing the T. Morariu book fund, intended for the scientific documentation of the future students.

Between 1942-1947 he served as director of the Geography Institute in Cluj, and between 1947-1973 he was head of the Geography Section of the Cluj Subsidiary of the Romanian Academy. In 1944 he participated in the founding of the Institute of Geographic Research of Romania, and following 1958 he succeeded in establishing a subsidiary in Cluj. He was also a corresponding member of the Romanian Academy since 1955, president of the National Geography Committee, president of Ethnography and Folklore Society of Cluj, member of the Romanian Geographical Society, as well as a member of international institutions: Paris Society of Ethnography, International Union of Geography, Hungarian Hydrology Society. In November 1969 he was granted the doctor honoris causa distinction by the University of Strasbourg.

His scientific activity, spanning over half a century, encompasses over 360 publications in the following specializations: physical, human, historical, economic and applied geography, history of geography, morphography, ethnography, folklore, geographical toponyms, etc. Adding to these, he wrote geographical and travel descriptions, textbooks, courses, atlases, maps, scientific communication, and dissemination publications.

He initiated and organized the first National Symposium of Applied Geography. He was part of the Editorial Committee of the National Geographic Atlas and contributed to Volume I of the Geography Treaty, two essential works of the Romanian geographical studies. He has worked as editor for several journals such as: “Studia Géomorphologica Carpatho-Balcanica” (Cracow), “Revue Roumanie de Géologie, Géophysique et Géographie. Série de Géographie, Terra” (Bucharest), “Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Geographia.”

He received the Romanian Academy Award for his doctoral paper of 1935 - Pastoral Life in the Rodna Mountains. Some of his most cited works among his numerous publications are: The geographical distribution of the population of Transylvania, Banat, Crişana and Maramureş (1940); The Germanic element in Transylvania (1942); General Hydrology (1962, 1970, in collaboration); Géographie de la Roumanie (1969); Principles and methods of research in physical geography (in collaboration,, 1971); Romania: Land of the Carpathians and the Danube (1973).

Tiberiu Morariu has been awarded several important distinctions for his activity, of which the most important is “Scientist Emeritus” (1969). The Faculty of Geography at the University of Bucharest awarded him posthumously the medal and the “Diploma of Excellence Simion Mehedinţi” in recognition of his leadership in the national geography.

CAMIL BUJOR MUREŞANU

(n. 20 aprilie 1927, Turda – d. 21 februarie 2015, Cluj-Napoca)

Istoric. Membru corespondent (13 noiembrie 1990) şi titular (9 iunie 2000) al Academiei Române; preşedinte al Filialei Cluj-Napoca a Academiei Române (2006-2010). Decan al Facultăţii de Istorie (1968-1976; 1981-1989) şi director al Institutului de Istorie "George Bariţiu" al Academiei Române din Cluj-Napoca (1 iulie 1995-31 octombrie 2007).

S-a născut într-o familie de intelectuali, tatăl său fiind preotul şi poetul Teodor Murăşanu. A făcut studii liceale la Turda şi universitare (Facultatea de Istorie) la Cluj (1946-1950). În 1971 a obţinut titlul de doctor în ştiinţe istorice. În 1966 a urmat studii de specializare la Paris.

A fost pe rând preparator, asistent, lector (1952-1961), conferenţiar (1962-1975) şi, din 1975 până în 1997, profesor la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii din Cluj-Napoca, predând discipline variate: ştiinţele auxiliare ale istoriei, istoria medie a României, istoria medie universală, istoria modernă universală.

În cercetările sale a abordat un câmp larg de preocupări: de la problemele de istorie medievală a României (Iancu de Hunedoara şi vremea sa, 1957), la cele de istorie modernă universală (Focul ocrotit de ape. Revoluţia din Ţările de Jos, 1960; Revoluţia burgheză din Anglia, 1964; Imperiul Britanic. Scurtă istorie, 1967; Preşedinte la Casa Albă, 1974; Simon Bolivar 1783-1830, 1983; Downing Street 10, 1984; Preşedinţii Franţei, 1991; Istoria presei, 1995; Naţiune, naţionalism, evoluţia naţionalităţilor, 1996; Europa modernă, 1997; În templul lui Ianus. Studii şi gânduri despre trecut şi viitor, 2002) ş.a.

Acestora li se adaugă peste 300 de studii şi articole publicate în reviste ştiinţifice din ţară şi din străinătate, în care a abordat problematici diverse privind relaţiile internaţionale în prima jumătate a secolului al XVII-lea, formarea naţiunilor europene, secolul luminilor, istoria presei în epoca modernă ş.a. Opera sa a fost completată cu zeci de cărţi, manuale şcolare şi universitare.

A tradus: Georg Simmel, Religia (din limba germană, 1999) şi Publius Syrus, Maxime (din limba latină, 2002).

A colaborat la elaborarea multor compendii şi lucrări de sinteză privind evoluţia istorică a spaţiului românesc, cum ar fi: Din istoria Transilvaniei, vol. I-II, 1960-1961; Atlasul istoric al României,1971; Istoria militară a poporului român, vol. I-IV,1984-1988; Istoria românilor, vol. IV, 2001 ş.a. De asemenea, a îngrijit câteva volume de scrieri, acte şi documente dedicate unor cunoscuţi istorici transilvăneni, precum George Bariţiu, Ioan Lupaş, Alexandru Lapedatu.

A fost un cunoscut şi apreciat autor de manuale, cu ediţii succesive, unele fiind traduse şi în alte limbi. A contribuit la editarea colecţiei Documente privind istoria României. C. Transilvania şi a volumului Mişcarea naţională a românilor din Transilvania între 1849-1851. Documente (8 august 1849-31 decembrie 1951), 1996.

În 1978 a fost visiting professor la Columbia University din New York, iar între 1995-2002 a funcţionat ca profesor asociat la Universitatea „Banatul” din Timişoara şi Deva.

A primit titlul de Doctor Honoris Causa al universităţilor din Oradea (1999), Timişoara (2002) şi Alba-Iulia (2007).

A fost preşedinte onorific al Asociaţiei Cercetătorilor Istoriei Bisericii Greco-Catolice, preşedinte al părţii române în Comisia Mixtă a Istoricilor Români şi Maghiari, sub egida Academiei Române şi a Academiei Maghiare de Ştiinţe, membru al Comitetului Naţional al Istoricilor din România, membru corespondent al „Süd-Ost Europa Gesellschaft” de la München şi Berlin (2002) şi al Academiei de Studii Pedagogice de la Belgrad.

A fost distins cu Premiul de Stat al Academiei Române (1976) şi cu Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Ofiţer (2000). La împlinirea vârstei de 80 de ani, profesorul Camil Mureşan a primit diploma „Meritul Academic” din partea Academiei Române.

Activitatea sa prestigioasă i-a adus de asemenea titlul de cetăţean de onoare al municipiilor Cluj-Napoca, Turda şi Blaj (1997-1999).

Succesor legitim al marilor istorici clujeni Ioan Lupaş şi Alexandru Lapedatu, Camil Mureşanu a fost unul dintre specialiştii de renume ai Clujului universitar  din secolul XX.

A fost înmormântat în Cimitirul Central (Hajongard) din Cluj-Napoca.

HERMANN OBERTH

(n. 25 iunie 1894, Sibiu – d. 28 decembrie 1989, Feucht, Germania)

Om de ştiinţă, fizician, matematician şi inventator, pionier al zborurilor cosmice. Membru post-mortem al Academiei Române (31 ianuarie 1991). A creat bazele teoretice ale navigaţiei spaţiale. Licenţiat în fizică la Universitatea din Cluj (1923). Doctor Honoris Causa în ştiinţe fizice al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (1972). A publicat numeroase volume, aducând o importantă contribuţie la apariţia şi dezvoltarea construirii rachetelor, precursoare ale celor din epoca modernă.

A urmat studii secundare la Sighişoara (finalizate în 1912), perioadă în care a fost preocupat de diferite invenţii şi de studiul zborului cosmic. Din 1913 Hermann Oberth a început să studieze medicina la Universitatea din München, participând apoi ca medic militar la Primul Război Mondial. După război, Oberth a renunţat la medicină şi s-a orientat spre studiul fizicii, matematicii şi al astronomiei la universităţile din Cluj, München, Göttingen şi Heidelberg.

În 1922 şi-a predat lucrarea de diplomă la Universitatea din Heidelberg, cu un subiect privitor la teoria rachetelor, dar aceasta i-a fost respinsă. Un an mai târziu, la 18 mai 1923, şi-a prezentat aceeaşi lucrare, cu titlul Racheta spre spaţiile interplanetare (sub conducerea profesorului Augustin Maior) la Universitatea din Cluj. Susţinerea a avut loc în mod strălucit, lui Hermann Oberth acordându-i-se titlul de profesor de fizică. Cu sprijinul lui Augustin Maior, Oberth a fost numit membru al Societăţii de ştiinţe din Cluj. Lucrarea Racheta spre spaţiile interplanetare a fost publicată în acelaşi an la München.

A fost profesor la Sighişoara între 1922-1924, apoi la Mediaş (1925-1938), unde a predat fizică, matematică şi chimie la liceul „Stephan Ludwig Roth”. În 1930, în urma unei audienţe la regele Carol al II-lea, Hermann Oberth a primit aprobarea de a experimenta în atelierele Şcolii Militare de Aviaţie din Mediaş, începând să construiască aici modele funcţionale de rachete cu combustibil lichid. În această perioadă a susţinut conferinţe în aproape toate oraşele din Transilvania, apoi şi la Bucureşti şi în străinătate (Ungaria, Germania ş.a.).

Între 1928-1930 a fost angajat, la Berlin, în calitate de consultant ştiinţific pentru turnarea filmului „Femeia în Lună” al regizorului Fritz Lang (prima ecranizare pe o tematică de astronautică).

Începând cu 1938 a desfăşurat o intensă activitate tehnică în cadrul institutelor politehnice din Viena (1938-1939) şi Dresda (1940-1941). Între 1941-1944 a lucrat la staţiunea experimentală de la Peenemünde. Spre sfârşitul războiului (1943-1945), savantul Hermann Oberth s-a mutat la complexul WASAG, unde a realizat rachete cu combustibil solid pentru apărarea aeriană.

Între 1948-1950, a fost angajat ca inginer consultant independent şi scriitor în Elveţia. În perioada următoare (1950-1953) a lucrat în Italia deoarece fusese solicitat de către marina italiană să construiască o rachetă cu combustibil solid. Între 1953-1955 s-a dedicat activităţii ştiinţifice la Feucht, iar în următorii ani a fost consilier ştiinţific în SUA la Redstone Arsenal, în Huntswille, Alabama. Pentru trei ani (1958-1961) s-a întors la Feucht, desfăşurând activităţi ştiinţifice şi efectuând numeroase turnee de conferinţe în Austria şi Germania. La începutul deceniului şapte al secolului XX, Hermann Oberth s-a aflat din nou în SUA, de data aceasta în calitate de inginer consultant la o firmă din San Diego.

În 1962 s-a retras definitiv la pensie. La domiciliul său din Feucht, lângă Nürnberg, a a continuat să scrie și să lucreze. În același timp, a susținut peste 300 de conferinţe pe tema zborului cosmic în Austria şi Republica Federală Germania. Alături de C. E. Ţilokovski şi R. H. Goddard, Hermann Oberth a fost considerat drept pionier al zborurilor cosmice.

De numele lui Oberth se leagă conceperea primelor rachete balistice de mare distanţă din lume (1942). În 1947, el a elaborat proiectul unei rachete cu trei trepte pentru explorarea cosmosului și a schiţat proiecte de cosmonave propulsate prin energia electrică produsă pe bază de radiaţii solare. La Oficiul de Invenţii al României a înregistrat invenţia 26 „procedeu şi dispozitiv de combustie rapidă” („Efectul Oberth”, 1931), în acelaşi an fiind lansată şi prima rachetă cu combustibil lichid, construită după concepţia sa. A fundamentat construcţia şi utilizarea motoarelor-rachetă în astronautică şi în tehnica militară, fiind considerat fondator al astronauticii.

Rezultatele cercetărilor sale se regăsesc într-o serie de lucrări: Căile navigaţiei spaţiale (1929); De la racheta cu artificii la nava cosmică. Domeniile de aplicaţie ale rachetelor (1929); Zborul rachetelor şi zborul în vid (1932); Despre optimizarea rachetelor multietajate (1949); Spaţii orbitale (1952); Menschen in Weltraum (1954, tradusă în engleză, franceză, italiană, japoneză, olandeză, spaniolă şi croată); Oglinda cosmică (1978) ş.a.

A fost membru în peste 30 de societăţi ştiinţifice şi astronautice, primind pentru îndelungata sa activitate numeroase premii ştiinţifice. De asemenea, a fost membru de onoare al Ligii pentru Navigaţia Spaţială din Breslau (Wroclaw), al Societăţii Britanice Interplanetare, al Societăţii Americane pentru Radiotehnică, al Academiei Germane de Ştiinţă, preşedinte de onoare al Societăţii pentru Explorarea Spaţiului Cosmic din Stuttgart.

Pentru contribuţiile sale la studierea spaţiului cosmic, dar şi pentru legăturile sale cu lumea academică transilvăneană, în iunie 1972 Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa. În 1974 i-a fost decernat Ordinul Meritul Ştiinţific clasa I.

A fost înmormântat în Cimitirul Nou din Feucht.

ŞTEFAN PASCU

(born 14 October 1914, Apahida, Cluj county – died 2 November 1998, Cluj-Napoca)

Historian with a remarkable activity in the field of medieval and modern history of Romania, as well as in the editing of sources. Correspondent member (21 March 1963) and full member (1 March 1974) of the Romanian Academy. President of the Department of Historical Sciences of the Romanian Academy (1974-1990). Rector of Babeş-Bolyai University (1968-1976). President of the Cluj Branch of the Romanian Academy (1995-1998). Director of the Institute of History and Archeology of Cluj-Napoca (1973-1990).

Ştefan Pascu attended secondary and post-secondary education studies - the Faculty of Letters and Philosophy (1934-1938) - in Cluj. Between 1939 and 1942 he was awarded a scholarship at the Romanian School in Rome and in 1942 he became a laureate of the Vatican School of Paleography, Diplomacy and Archival Studies. In 1942 he obtained his PhD in history and philosophy (docent from 1963) with a thesis titled Petru Cercel and Ţara Românească at the end of the 16th century.

He was teaching assistant (1943), associate professor (1948-1962), professor (from 1962) at the Department of Medieval History of Romania at the Faculty of History of Babeș-Bolyai University of Cluj and dean of this faculty (1962-1968). In parallel, he was a researcher, deputy director and director (from 1973) of the Institute of History and Archeology of Cluj.

Ștefan Pascu is the author of numerous books, studies, articles, communications, lectures, textbooks on various aspects of medieval and modern history of Romania (early feudalism, peasant rebellions, feudal properties and old Romanian institutions). Among his most important works we mention: History of Transylvania, 1944; Peasant uprising in Transylvania, 1947; Crafts in Transylvania up to the 16th century, 1954; Bobâlna, 1963; Formation of the Romanian nation, 1967; Voivodeship of Transylvania (4 vol.), 1972-1987; Formation of the Romanian unitary state (2 vol.), 1983; Horea's Revolution, 1984, and others.

He was also the author of works on cultural institutions in Romania (History of the Romanian Academy, 125 years since his foundation, 1992) and co-author of synthesis works: The History of Romania; Compendium on the History of Romania; From the medieval history of Romania; From the history of Transylvania; Historical Bibliography of Romania (5 vol.); Population and society; Historical Atlas of Romania, and others.

He was involved in the editing of documents (Documents on the History of Romania. C. Transilvania; Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania; Documents on the Revolution of 1848 in Transylvania; Sources of Horea’s Uprising), correspondence volumes (Timotei Cipariu, Correspondence; George Bariț and his contemporaries, 7 vol.) and critical editions (Al-Papiu-Ilarian, The History of the Romanians in Dacia Superior, G. Bariţ, Selections in the history of Transylvania) and others.

He left works on the life and activity of a few personalities of Romanian history: Petru Cercel and Ţara Românească at the end of the 16th century (1944); Avram Iancu. A hero and a martyr (1972) and others.

He was president of the Romanian Society of Historical Sciences, and from 1980 to 1994 he was president of the National Historians Committee of Romania. He was also a member of the Portuguese Academy of Historical Sciences, of the Columbus University (USA), of the Academy of Letters and Modern Art in Rome, of Medicea Academy in Detroit, of the International Commission for Historical Demography.

Professor emeritus, emeritus scientist, was awarded the Academy Award in 1947 and 1956 and the First Prize of the Ministry of Education in 1944 and 1961.

He was buried in the Hajongard Central Cemetery in Cluj-Napoca.

ŞTEFAN PÉTERFI

(born 8 March 1906 in Deva – died 6 May 1978 in Mexico City, Mexico, buried in the country)

Botanist, biochemist, plant physiologist, Hungarian algologist. Corresponding member (2 July 1955) and full member (March 21, 1963) of the Romanian Academy; Vice President of the Romanian Academy (March 1, 1974 - May 6, 1978). Creator of the Romanian Algology School. Professor at the Department of Plant Anatomy and Physiology at the University of Cluj (1943-1976). Dean of the Faculty of Biology and Geography (1946-1948) and vice-rector of Babeş-Bolyai University (1946-1948, 1959-1976).

Ștefan Péterfi attended high school (1921-1929) and university studies (Faculty of Sciences, Department of Natural Sciences, 1929-1933) in Cluj, where in 1937 he defended his doctoral thesis in biological sciences, in morphology and plant physiology. His PhD thesis was entitled Contributions to the Morphology and Physiology of the Green Algae Microthamnion Küntzingianum Naeg. Fresh-water plankton.

He was a graduate assistant (1929-1935), teaching assistant (1936-1941), assistant professor (1941-1943), then professor at the Department of Plant Anatomy and Physiology at the Faculty of Sciences of the University of Cluj (1943-1976) where he taught plant physiology and genetics, as well as algae, plant development and photosynthesis special courses.

Besides his didactic activity, he was actively involved in scientific research, focusing in particular on the study of algae. He discovered and introduced new species and genres, including Chlorophaeoclonium and Euglena Sphagnicola, and investigated the influence of mineral salts and various substances on the growth and development of some algae species. He sought to explain from a physiological and biochemical perspective the difference between growing and developing flowering plants (Plant Physiology Manual, 1957; Plant Physiology, 1972). He studied the physiology of higher plants, their growth and nutrition, and his work in the field became a point of reference.

The results of his research are available in a large number of published works such as: Contribution à l'étude des algues vertes en Roumanie (1932); Elements of Plant Physiology (1937, multiple authors); Morphological and biochemical research in the Physalis alkekengi plant (1955); Algological flora of lakes in the Transylvanian Plain (1960); On the flora and algae vegetation of the Retezat Mountains (1963, multiple authors); Pomology of the Romanian People's Republic (vol. III, 1964, multiple authors); Plant Nutrition (1969); Algae. Biology and Use (1977), etc. He was editor and co-author of the first Treaty of Algology, vol. 1-4 (1976-1981) in Romania. He was a member of the editorial staff of several academic journals and, for many years, deputy editor-in-chief of the ‘Studia Universitatis Babeş-Bolyai’ journal.

He was concerned with the biography of a few scholars (Emil Pop, Emanoil C. Teodorescu). He coordinated the Cluj Branch of the Natural Monuments Commission. He was a member of the national council for I.B.S., U.N.E.S.C.O., I.U.B.S., member of the International Society of Phycology and the Scandinavian Society of Plant Physiology and other scientific societies. Stefan Péterfi also held important public positions: he was deputy chairman of the National Scientific Research Council and deputy chairman of the State Council (1967-1978).

He was awarded the Emil Racoviță Prize (1956) and the First Class Ministry of Education Award (1972).

LIVIU PETRESCU

(n. 17 decembrie 1941, Râmnicu Sărat – d. 5 iulie 1999, Cluj-Napoca)

Teoretician și critic literar, profesor de literatură comparată la Universitatea Babeș-Bolyai între 1964-1999.

După absolvirea liceului clujean „Gh. Barițiu” (1959), Liviu Petrescu a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității Babeș-Bolyai, secția limba și literatura română, pe care le-a încheiat în 1964. În 1977 a obținut titlul de doctor cu teza Romanul condiției umane, publicată doi ani mai târziu. A făcut mai multe stagii de specializare în afara țării: la Oxford (1966), la Oslo (1971) și la Universitatea California din Los Angeles (1981-1983).

Imediat după încheierea studiilor, a fost angajat ca preparator la Catedra de literatură română, comparată și teoria literaturii, devenind asistent în 1967, iar în 1977 – lector. În 1990 a fost promovat la gradul de profesor. Alături de Ioana Em. Petrescu, a îndrumat activitatea studenților în cadrul Cercului de critică și teorie literară, de însemnătate egală cu a altor cenacluri asemănătoare de la facultățile din țară. În 1990 a fost ales decan al Facultății de Litere, funcție pe care a deținut-o până în 1992.

Liviu Petrescu a îndeplinit ulterior și alte funcții de conducere. Astfel, a fost director al Centrului Cultural Român de la New York (1992-1993), membru fondator și director al Societății culturale „Lucian Blaga” (1994-1999), precum și director al Institutului de Lingvistică și Istorie literară „Sextil Pușcariu” al Academiei Române, de la 1 octombrie 1998.

Lista publicațiilor sale în volum cuprinde următoarele titluri: Realitate și romanesc (1969), Dostoievski (1971), Scriitori români și străini (1973), Vârstele romanului (1972), Poetica postmodernismului (1996) și Studii transilvane (1997). Liviu Petrescu a fost de asemenea o prezență activă în presa literară prin sutele de cronici, articole și eseuri publicate de-a lungul timpului în diverse reviste clujene și din țară, cum ar fi „Tribuna”, „Steaua”, „Viața românească”, „Synthesis”, „Cahiers roumaines d’études littéraires”. După cum se observă chiar din titlurile volumelor, preocupările sale literare au pornit de la analiza aplicată și au ajuns la ample dezbateri teoretice. A fost interesat de proza românească și europeană a secolelor XIX și XX, în special de literatura de factură psihologică. Stagiul din SUA i-a permis accesul direct la studiile generate de un concept intens dezbătut în plan literar, anume postmodernismul, asupra căruia a întreprins mai apoi o analiză sintetică proprie. În același timp însă, și-a orientat privirea critică dinspre literatura universală spre cea locală și s-a focalizat asupra prozei literare românești din Transilvania, propunându-și să circumscrie câteva dintre trăsăturile ce îi conferă acesteia individualitate în ansamblul culturii românești. Discursul său critic, care îmbină istoria și teoria literară cu o perspectivă comparatistă, informată de lecturi filosofice și estetice, a fost remarcat pentru caracterul său auster, clar articulat și detașat în raport cu subiectul tratat. Criticul Laurențiu Ulici a definit concis acest stil: „Dicțiunea sobră, superior didactică, impersonală în subiectivitate este o modalitate de emisie perfect adecvată conținutului plin de idei al teoremelor și analizelor, ceea ce numim, prin tradiție, stil universitar în critică”. Liviu Petrescu este privit ca aparținând tradiției universitare între ai cărei reprezentanți se numără Dimitrie Popovici și Tudor Vianu.

Activitatea sa de critic literar i-a adus următoarele premii: Premiul Asociației Scriitorilor din Cluj (1969), Premiul Uniunii Scriitorilor Români (1979, 1992) și Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române (1992).

A fost înmormântat în Cimitirul Central din Cluj (Hajongard).

EMIL PETROVICI

(n. 4 ianuarie 1899, Toracul Mic, Serbia – d. 7 octombrie 1968, Crăciunelu de Jos, lângă Blaj)

Filolog slavist, lingvist și folclorist, profesor la Universitatea din Cluj între 1926-1956, rector al universității clujene între 1945-1951, membru al Academiei Române (din 1945).

După studii liceale la Brașov, Oradea și Arad, Emil Petrovici a urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității din Cluj între 1919-1920, pe care le-a continuat ca bursier la Paris, între 1920-1926, în mai multe centre universitare: Sorbona, École de Langues Orientales Vivantes, École Pratique des Hautes Études și Collège de France. În 1926 a obținut licența în litere la Sorbona. În 1930 a devenit doctor în filologie cu o teză intitulată De la nasalité en roumain, pe care a susținut-o la Universitatea din Cluj, unde l-a avut drept coordonator pe Sextil Pușcariu. Între 1930-1931 a realizat un stagiu de specializare la Universitatea din Sofia.

În 1926 a fost angajat ca asistent în Laboratorul de Fonetică Experimentală de pe lângă Muzeul Limbii Române din Cluj, la conducerea căruia a fost desemnat în 1931. Din 1931 până în 1935 a fost profesor suplinitor la Catedra de slavistică a Universității din Cluj, iar în 1935 a devenit profesor titular. În 1956 s-a transferat la Universitatea din București, unde a pus bazele Catedrei de limbi slave, pe care a condus-o între 1956-1958.

Emil Petrovici a fost rector al Universității din Cluj între 1945-1951, într-o perioadă de schimbări radicale, atât în planul general al situației politice din țară, cât și la nivel de organizare a sistemului de învățământ, care a fost modificat substanțial ca urmare a reformei din 1948. În timpul mandatului său, în 1948, universitatea clujeană a primit numele de Universitatea „Victor Babeș”.

Cercetările sale științifice au cuprins un spectru larg de domenii: dialectologie, fonetică, istoria limbii române, toponimie, slavistică, romanistică, balcanologie și folclor. Emil Petrovici a avut o contribuție fundamentală la realizarea Atlasului lingvistic român, inițiat de Sextil Pușcariu, coordonând publicarea a 7 volume de hărți textuale, 4 volume de hărți colorate și un supliment de texte dialectale. A scris prima lucrare amplă de dialectologie slavo-română – Graiul carașovenilor. Studiu de dialectologie slavă meridională (1935). Urmând principiile școlii fonologice de la Praga, a elaborat o teorie proprie privind structura fonologică a limbii române în studiul Sistemul fonematic al limbii române (1956). La acestea se adaugă numeroase alte lucrări apărute în diverse reviste de specialitate. A fost întemeietor și redactor al revistelor „Cercetări de lingvistică” (1956) și „Romanoslavica” (1963).

Emil Petrovici a fost membru al mai multor asociații din țară și din străinătate. La 22 mai 1945 a devenit membru corespondent al Academiei Române, iar la 12 august 1948 – membru titular. În 1949 a devenit președinte al Filialei Cluj a Academiei Române, iar între 1966-1968 s-a aflat la conducerea Secției de științe filologice a aceleiași instituții. A fost director al Institutului de lingvistică și istorie literară din Cluj, precum și membru fondator și președinte al Asociației slaviștilor din România (1956-1968). Între 1956-1957 a fost rector al Institutului „Maxim Gorki” din București. Pe plan internațional, a fost membru corespondent al Academiei Bulgare de Științe și membru al Comitetului Internațional al Slaviștilor (din 1955).

Pentru activitatea sa științifică, Emil Petrovici a primit numeroase distincții, între care titlul de Om de Știință Emerit și Premiul de Stat (1953, 1963). Contribuțiile sale în domeniul slavisticii i-au adus distincția bulgară „Ordinul Chiril și Metodie” și placheta de aur „Iosef Dobrovský” din partea Academiei de Științe Cehoslovace.

EMIL POP

(n. 13 aprilie 1897, Bucerdea Vinoasă, jud. Alba – d. 14 iulie 1974, Cluj)

Profesor universitar de botanică la Universitatea din Cluj între 1920-1967. Membru al Academiei Române (din 1955).

După studii liceale la Alba Iulia și Brașov, încheiate în 1915, a urmat cursurile Seminarului Teologic din Sibiu și ale Facultății de Științe a Universității din Budapesta (1918), apoi ale Universității din Cluj (1919-1922). În 1928 a primit titlul de doctor în științe cu lucrarea Analize de polen în turba Carpaților Orientali (Dorna-Lucina), coordonată de profesorul Alexandru Borza, lucrare pe care profesorul Emil Racoviță a propus-o fără nici o rezervă pentru premiul „Gheorghe Lazăr” al Academiei Române, acordat în 1929. În 1932 a devenit doctor docent.

La 1 noiembrie 1920 a fost angajat ca preparator suplinitor la Institutul Botanic din Cluj, parcurgând apoi toate treptele ierarhiei universitare: asistent (din 1922), șef de lucrări (din 1926), docent universitar, conferențiar (1938) și apoi profesor (1939-1967) la Catedra de anatomia și fiziologia plantelor din cadrul universității clujene.

În perioada 1928-1930, când profesorul Alexandru Borza a îndeplinit funcția de director în Ministerul Instrucțiunii și Cultelor, Emil Pop a preluat de la acesta cursul de botanică sistematică și responsabilitatea conducerii Grădinii Botanice. Între 1920-1948 Emil Pop a realizat, împreună cu profesorul Borza, prima bibliografie botanică actuală din România, publicată în Buletinul Grădinii Botanice din Cluj. În 1931-1932 a ținut la Facultatea de Științe din Cluj primul curs de geobotanică din țară. Preocupările sale pentru înnoirea programei universitare s-au concretizat și în redactarea unor cursuri universitare, cum ar fi Manualul de fiziologia plantelor (2 vol., 1957-1960, în colab.). La 25 mai 1967 Emil Pop şi-a încheiat cariera didactică universitară la Catedra de fiziologia plantelor a Facultății de Biologie din Cluj, iar cu acest prilej a susţinut ultimul său curs, intitulat „Evoluția științelor biologice, cu cădere pe biologia moleculară”.

Cercetările sale în domeniul biologiei vegetale au fost foarte diverse, incluzând: teratologia plantelor, anatomia vegetală, istoria vegetației din România, succesiunea vegetației din Carpați în era postglaciară, în cazul căreia a identificat așa-numita „fază a cărpinetelor” etc. Este considerat întemeietorul școlii românești de palinologie și unul dintre cei mai importanți fitogeografi. Activitatea sa a fost orientată și spre conservarea vegetației din România, numeroase rezervații naturale din țară fiind întemeiate la inițiativa sa. O lucrare semnificativă în acest sens este Monumente ale naturii în România (1965). Un loc important în cadrul cercetărilor sale l-a avut studiul ecosistemelor forestiere din România, fapt vizibil în mai multe publicații pe această temă: Pădurile și destinul nostru național; Perspective noi în cercetarea și protecția naturii; Pădurea în acțiunea de protecție a naturii și a peisajului; Elogiu Carpaților.

Se estimează că numărul lucrărilor sale în domeniul biologiei este de peste o sută. Multe dintre ele au apărut în revistele de specialitate ale Academiei Române, în revista „Studia” a Universității Babeș-Bolyai sau în revista Grădinii Botanice din Cluj – „Contribuții botanice”. Din 1958 a fost redactor al revistei „Studii şi cercetări de biologie”, publicată la Cluj. Între prestigioasele reviste de specialitate din străinătate la care a contribuit se numără: „Protoplasma” (Viena), „Flora” (Jena), „Zeitschrift für Pflanzenphysiologie” (Stuttgart), „Physiologia plantarum” (Suedia) și altele. Pe lângă aceste contribuții, el a trimis în mai multe ocazii rezumate din diverse periodice de specialitate românești la revista „Biological Abstracts” din Washington.

În afară de studii reflectând rezultatele cercetăriilor sale și de lucrări de sinteză și de popularizare a biologiei, Emil Pop a redactat o serie de monografii dedicate unor personalități româneşti ale științelor naturii: Șt. Emilian, Ioan Popp, Ștefan Micle, Pavel Vasici. Totodată, în volumul Figuri de botaniști români (1967), el a schiţat medalioane ale altor savanţi de seamă. De-a lungul carierei sale, profesorul Pop a participat la numeroase conferințe internaționale și a ținut cursuri la universități din străinătate în calitate de invitat.

În 1958 a înființat Centrul de Cercetări Biologice din Cluj, pe care l-a condus până în 1970. A devenit membru titular al Academiei Române la 2 iulie 1955 și a îndeplinit funcția de președinte al Secției de științe biologice (1963-1974). A fost președinte al Subcomisiei Monumentelor Naturii din Cluj. A făcut parte și din Comitetul Român pentru Istoria și Filosofia Științei. Pe plan internațional, a fost membru al Academiei de Științe din Budapesta, al Academiei „Leopoldina” din Halle, al Academiei Internaționale de Istoria Științei din Paris, al Asociației Internaționale pentru Studiul Cuaternarului, al Asociației Internaționale pentru Studiul Turbei și Turbăriilor, al Societății Zoologico-Botanice „Vanamo” din Finlanda și al Societății Unionale de Botanică din Leningrad.

Pentru activitatea sa i s-au acordat următoarele distincții: Ordinul Muncii clasa I (1957), Meritul Științific clasa I, Om de Știință Emerit (1964).

TIBERIU I. POPOVICIU

(born 16 February 1906 in Arad – died 29 October 1975 in Cluj-Napoca)

Professor of mathematics at the University of Cluj, 1933-1936, 1946-1975, member of the Romanian Academy.

Following primary and high school education in Arad, where he took his baccalaureate in 1924, Tiberiu Popoviciu attended the Faculty of Sciences of the University of Bucharest, which he graduated in 1927. Between 1927-1933 he was a student of the Upper Normal School In Paris, where he obtained a second degree in mathematics (1928) and where he also defended his PhD thesis entitled Sur quelques propriétés des fonctions d'une ou deux variables réelles (1933). In 1933 he started working at the Faculty of Sciences of the University of Cluj; for one year he was secretary of the Mathematics Seminar affiliated to the Faculty of Sciences, and then he worked as assistant of the Seminar between 1934-1936. After a period of ten years of moving between the University of Chernivtsi (1936-1940), the University of Bucharest (1940-1942), and the University of Iași (1942-1946), Tiberiu Popoviciu returned to Cluj as a tenured professor of advanced algebra and number theory at the Faculty of Mathematics and Physics, where he remained from 1946 to 1975. In 1947 he set up the Numerical Analysis and Approximation Theory Seminar at the University of Cluj. During his teaching period he also took on administrative responsibilities: he was the head of the Mathematical Analysis Department in 1948 and the Dean of the Faculty of Mathematics and Physics of ‘Victor Babeș’ University (1950-1953).

He is considered the creator of the Romanian school of numerical analysis and the founder of the school of mathematical analysis of Cluj. He had a significant scientific contribution in the following fields: mathematical analysis, numerical analysis, functional analysis, algebra, number theory and approximation theory. In the course of studies on functional equations, he introduced such an equation (1938) which today bears his name. The list of his studies includes: On the best approximation of continuous functions by polynomials (1938); Les fonctions convexes (1944); Delimitation of calculation errors in polynomial interpolation and numerical differentiation and integration applications (1965); Numerical Analysis (1975). He led the “Mathematica” Journal in Cluj, whose publication was resumed in 1959 upon his initiative. Other journals that he coordinated were: “Mathematical Studies and Research” (of the Institute of Calculus of the Romanian Academy) and “Revue d'Analyse Numérique et la Théorie de l'Approximation,” founded in 1972.

On 2 November 1948 he became a corresponding member of the Romanian Academy, and on 21 March 1963 he became a tenured member. He was secretary of the Cluj subsidiary of the Academy (1948-1951), head of the Department of Mathematics (1951-1957) and, starting 1957, head of the Institute of Numerical Calculus in Cluj, where he created several specialized seminars. The Computing Machinery Department was established, where two computers were built: the first one - in 1957, called MARICA which operated on the basis of electromagnetic relays, the second one - in 1963, called DACICC-1, with transistors and ferrite-core memory. For this reason, Tiberiu Popoviciu is also considered the forerunner of the IT industry in Cluj. Abroad he was a member of the French Mathematical Society.

He was buried in the Cluj-Napoca Central Cemetery (Hajongard).

EUGEN A. PORA

(n. 13 iunie 1909, Bunești, jud. Brașov – d. 28 octombrie 1981, Cluj)

Profesor universitar de fiziologie animală la Universitatea din Cluj între 1946-1972. Membru al Academiei Române (din 1948).

Absolvent al liceului „Gh. Barițiu” din Cluj (1927), Eugen Pora a urmat cursurile Facultății de Științe, secția de științe naturale, a Universității din Cluj, unde a obținut licența în 1932. În anii următori a realizat mai multe stagii de specializare în Franța, mai întâi la Paris (1934-1935), la Catedra de fiziologie animală de la Sorbona și la Institutul de oceanografie, apoi la Stațiunea biologică de la Roscoff (1935-1936). În 1938 a obținut titlul de doctor cu teza Influența curentului electric continuu asupra permeabilității branchiale a peștilor. Metabolismul substanțelor minerale în organism.

În 1944 a fost angajat la Catedra de fiziologia animalelor de la Universitatea din Iași. În 1946 s-a transferat la catedra corespondentă din cadrul Universității din Cluj. Eugen Pora a avut o considerabilă contribuție la dezvoltarea colecțiilor bibliotecii de fiziologie animală ale universității clujene, prin donația consistentă de cărți și periodice făcută în 1979.

În calitate de zoolog, ecofiziolog și oceanograf, a publicat peste 500 de lucrări de specialitate. În cursul cercetărilor sale, a elaborat următoarele concepte științifice: „specie fiziologică”, reprezentând treapta premergătoare apariției diferențierilor morfologice, „rhopie” și „homeorhopie”, referitoare la echilibrul ionic al animalelor. De asemenea, a introdus noi metode de cercetare în laborator. Între lucrările sale didactice și de cercetare se numără: Curs de fiziologie animală, 4 vol. (1949-1950); Curs de citohistofiziologie animală (1960, în colab.); Limnologie și oceanologie (1974, în colab.); Fiziologia poluării (1973); Omul și natura (1975); Monographie du chinchard de la Mer Noire (1979); Probleme actuale de biologie, vol. I-III (1975-1978); Biologie des eaux saumâtres de la Mer Noire (1977, în colab.). A participat la elaborarea Dicționarului sănătății (1978).  A făcut parte din redacția revistelor: „Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Seria Biologia”, „Studii și cercetări de biologie. Seria Zoologie”, „Marine Biology” etc. La acestea se adaugă numeroase articole în reviste de specialitate din țară și din străinătate. Toate acestea sunt enumerate în Memoriul de titluri și lucrări, redactat la împlinirea a 70 de ani (1979).

A devenit membru corespondent al Academiei Române la 1 noiembrie 1948, iar la 21 martie 1963 – membru titular. A făcut parte din Asociația internațională de limnologie (din 1956), Asociația fiziologilor (1957), Societatea internațională de cronobiologie (1958), Societatea internațională pentru studiul bioritmurilor, Societatea europeană de endocrinologie comparată, Societatea europeană de radiobiologie (1967), Academia de Științe din New York, și a fost vicepreședinte (din 1968) și președinte (din 1970) al Asociației mediteraneene de biologie marină și oceanografie.

În 1964 i s-a acordat titlul de Om de Știință Emerit, iar în 1969 – cel de Profesor Emerit. În 1974 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Lyon.

ANTONIO POSSEVINO, SJ

(n. 12 iulie 1533, Mantova – d. 26 februarie 1611, Ferrara)

Preot catolic, membru al Ordinului Iezuit, teolog, diplomat în slujba Sfântului Scaun, pedagog, personalitate importantă a Contrareformei. A avut un rol important în anumite proiecte care vizau întărirea pozițiilor catolicilor în Polonia și Transilvania, în speță în fondarea Bisericii Ruteano-Catolice.

În 1583, a organizat din punct de vedere pedagogic și administrativ Seminarul Iezuit Pontifical și Regal de la Cluj, una dintre instituțiile care stau la temelia învățământului superior din Transilvania

Antonio Possevino a studiat la Roma și la Padova, apoi a fost secretarul cardinalului Ercole Gonzaga și profesorul nepoților acestuia. În 1559 a intrat în Ordinul Iezuit, iar în 1561 a fost hirotonit preot. Din 1560 a activat ca diplomat și misionar în diferite țări din Europa. Astfel, a luat parte la misiuni de combatere a unor mișcări considerate eretice de către Biserica Catolică (valdensi, calvini, hughenoți) din Piemont, Savoia, Franța. Între 1573-1577 a fost secretarul prepozitului Ordinului Iezuit. Între 1578 și 1880 a îndeplinit în două rânduri misiuni diplomatice în Suedia, în calitate de legat papal, reușind să-l convertească la catolicism pe regele Ioan al III-lea.
Din 1580 a activat în Polonia și Rusia, mediind tratatul de pace între cele două țări, timp în care a devenit omnul de încredere al lui Ștefan Báthory, regele Poloniei. După 1587, Possevino s-a dedicat învățământului, devenind profesor în colegiile iezuite din Padova și Veneția. La Padova l-a avut printre discipoli pe Francisc de Sales, care ulterior a devenit unul dintre sfinţii Ordinului Iezuit. Până la sfârșitul vieții, Possevino a mai îndeplinit câteva misiuni diplomatice, din însărcinarea Sfântului Scaun.

În octombrie 1581, Ștefan Báthory i-a vorbit pentru prima oară lui Antonio Possevino despre intenția sa de a întemeia pe lângă Colegiul Major Iezuit de la Cluj și un Seminar Teologic. Alături de Colegiul Major Iezuit, noul seminar de la Cluj trebuia să reînvie catolicismul în Transilvania. Seminarul urma să fie întemeiat și susținut financiar, în egală măsură, de către Curia Papală și de către Ștefan Báthory. Finanțările din cele două surse ar fi oferit posibilitatea acceptării la studii a unui număr însemnat de seminariști.

La 13 februarie 1583 Ștefan Báthory a emis diploma de înființare a Seminarului Iezuit Pontifical și Regal de la Cluj. Realizarea proiectului seminarului a fost lăsată în sarcina lui Antonio Possevino. El a elaborat regulamentul de funcționare și a organizat aspectele pedagogice și administrative ale instituției de învățământ. Possevino a ajuns la Cluj la începutul lunii martie 1583 și a plecat în toamna aceluiași an. În acest timp a efectuat o călătorie în Transilvania. Rezultatul călătoriei sale a fost un raport amănunțit dedicat papei Grigore al XIII-lea, în fapt o descriere geografică, istorică, etnică, religioasă și politică a Transilvaniei, care a fost publicată abia în anul 1913, de către istoricul clujean Andrei Veress.

Antonio Possevino a lăsat în următexte polemice de teologie, bazate pe experiența lui practică de misionar, respectiv lucrări didactice. Dintre operelelui menționăm: cartea de polemică teologică intitulată Atheismi Lutheri, Melanchthonis, Calvini, Bezae et al. nostri temporis haereticorum ... (tipărită la Vilnius în 1586) și lucrarea Bibliotheca selecta, qua agitur de ratione studiorum in historia, in disciplinis, in salute omnia procuranda (publicată la Roma, în 1593, în două volume), folosită de generații de profesori iezuiți drept un excelent manual, prin care se putea dobândi o cunoaștere cuprinzătoare și sistematică.

DAVID PRODAN

(n. 13 martie 1902, Cioara, azi Săliște, jud. Alba – d. 26 iunie 1992, Cluj-Napoca)

Istoric, profesor universitar la Universitatea clujeană (1948-1962), membru al Academiei Române.

După efectuarea studiilor primare în localitatea natală și a celor secundare la Orăștie, David Prodan a devenit student la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității românești din Cluj, unde și-a obținut licența în istorie și arheologie în 1924. A devenit doctor în istorie în anul 1938, cu teza Răscoala lui Horea în comitatul Cluj şi Turda, lucrare care ulterior va sta la baza uneia din cele mai cunoscute publicații ale sale, cu titlu similar.

Și-a început cariera profesională ca arhivist la Arhivele Statului din Cluj (1924-1937), lucrând apoi ca bibliotecar principal (1938-1941) și bibliotecar șef (1941-1948) la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. Între 1943-1948, David Prodan a deținut și funcția de șef de lucrări la Institutul de Istorie Națională Cluj-Sibiu. În calitate de profesor, a predat Istoria modernă a României în cadrul Facultății de Istorie și Geografie a Universității din Cluj între anii 1948-1962. De asemenea, a fost șef de secție la Institutul de Istorie și Arheologie din Cluj (1948-1972).

David Prodan a fost un specialist recunoscut în țară și străinătate în următoarele domenii de cercetare: structura socială din Transilvania medievală, iobăgia, problema urbariilor, a emigrației românești din Țara Românească și Moldova în Transilvania, marile ridicări țărănești din 1784-1785, lupta de emancipare politică a românilor transilvăneni.

Dintre lucrările sale amintim: Răscoala lui Horea în comitatele Cluj și Turda (1938); Versuri contemporane despre Răscoala lui Horea (1942); Teoria imigrației românilor din Principatele Române în Transilvania în secolul al XVIII-lea (1944); Supplex Libellus Valachorum (1948, 1967, 1998); Iobăgia în domeniul Băii de Arieș la 1770 (1948), Producția fierului pe domeniul Hunedoarei în sec. XVII (1960); Domeniul cetății Șiria la 1525 (1960); Boieri și vecini în Țara Făgărașului în sec. XVI-XVII (1963); Judele satului iobăgesc în Transilvania în sec. XVII-XVIII (1963); Domeniul Beiușului la 1600 (1964); Domeniul cetății Ciucea la 1553 (1966); Iobăgia în Transilvania în sec. XVI (1967-1968); Reglementară urbarială din Banat la 1780 (1969); Încă un Supplex Libellus Românesc 1804 (1970); Problema iobăgiei în Dieta Transilvaniei în 1790-1791 (1970); Urbariile Țării Făgărașului (1970, 1976); Supplex Libellus Valachorum or the Political Struggle of the Romanians in Transylvania during the 18th century (1971); The Uprising of Horea, Cloșca and Crișan 1784 (1983); Răscoala lui Horea (1984); Ultimatumul țărănesc adresat nobilimii (1984), Problema iobăgiei în Transilvania 1700-1848 (1989); Din istoria Transilvaniei. Studii și lucrări (1991); Transilvania și iar Transilvania. Considerații istorice (1992, 1996, 2002); Memorii (1993).

Membru corespondent (1948) și titular (1955) al Academiei Române. În perioada 1991-1992 David Prodan a deținut funcția de președinte de onoare al Centrului de Studii Transilvane din Cluj-Napoca.

A fost înmormântat în Cimitirul Central din Cluj-Napoca (Hajongard). 

SEXTIL PUŞCARIU

(born 4 January 1877 in Braşov – died May 5 1948 in Bran)

Linguist, University Professor of Romanian Language and Literature in Cluj between 1919-1944, Rector of the Romanian University of Cluj (1919-1920, 1940-1941), member of the Romanian Academy.ngvist, profesor universitar de limbă şi literatură română la Cluj între 1919-1944, rector al Universităţii româneşti din Cluj (1919-1920, 1940-1941), membru al Academiei Române.

Sextil Puşcariu was born in a well-known family of Romanian intellectuals. His father, Iosif Pușcariu, was a renowned journalist, and his uncle Ioan knight of Pușcariu, a jurist and writer, was noted in the struggle for the rights of Romanians in Transylvania, being one of the most important participants in the Blaj Assembly in May 1848.

After graduating from secondary education in his hometown, Sextil Puşcariu studied at the University of Leipzig between 1895-1899 and then he completed his doctorate in philosophy in Paris (1899-1901) and Vienna (1902-1904). On 17 August 1904 he started working as an associate professor of Roman philology at the University of Vienna, where he founded the first Romanian language seminary. In 1905 he became a corresponding member of the Romanian Academy and in 1906 he was commissioned to develop a Dictionary of Romanian Language. Between 1906 and 1918 he worked as a professor of Romanian language and literature at the University of Cernăuţi, and between 1914 and 1918 he was appointed Dean. On 19 May 1914 he became a tenured member of the Romanian Academy. In 1918 he was appointed Vice-President of the National Council in Bucovina and Secretary of State for Foreign Affairs.

After the union of Transylvania with Romania, Sextil Pușcariu was entrusted by the Ruling Council to coordinate the establishment of the Romanian University of Cluj. The Ruling Council ordered the establishment of the University Commission, whose role was to supervise the competition exams for the teaching positions. As chairman of this commission, Sextil Puşcariu presented the "Guidelines for recruitment of teachers at the University of Cluj". He was the first rector of the Cluj University (1919-1920), presiding over the official inauguration of this new institution of higher education.

As a professor of the University of Cluj he founded in 1919 the Museum of Romanian Language; he was also head of the museum and coordinated the editing of the museum’s bulletin, entitled "Dacoromania". Between 1922-1925 he was delegated to the League of Nations to work within the International Institute for Intellectual Cooperation.

During the Second World War he became rector of the University of Cluj (October 1940 - June 1941), coordinating the resuming of this institution’s activity as it relocated seeking refuge in Sibiu and Timișoara. From the summer of 1941 he was the head of the Romanian Institute in Berlin for several years. At the end of the Second World War he returned to Romania.

After the establishment of Communism he was repeatedly investigated for his activity from 1939-1945. He died on 5 May 1948, just days before the massive arrests of legionnaires and their sympathizers conducted by the Communists (May 14-15, 1948). He was buried in Braşov on 7 May in the Groaveri Cemetery, alongside other personalities whose memory is celebrated by the city.

Sextil Puşcariu was a corresponding member of the Academy of Sciences of Berlin, a member of the Romanic Committee of the German Academy in Munich, as well as of other scientific institutions in Germany. He was also a member of the Permanent International Committee of Linguists from 1936. Sextil Puşcariu was an active member of the literary section of Astra. He was also editor in chief of the Glasul Bucovinei magazine (Cernăuţi, 1918) and Culture magazine (Cluj, 1924). He was one of the founders of the Romanian Ethnographic Society and a supporter of establishing the Folklore Archives (1930) in Cluj.

He received the ‘Ion Heliade-Radulescu’ Romanian Academy Award in 1907. King Carol II awarded him the ‘Reward of Work for Education’ honour First Class in 1930 and the ‘Cultural Merit’ Order for ‘Letters and Literary Works’ in the Officer rank in 1934.

Pușcariu has written over 400 works on the history of language, dialectology, romance languages, phonetics, lexicography, but also history and literary criticism. In addition to the Dictionary of Romanian Language, his comprehensive projects included the Atlas of Romanian Language, written in ten volumes, from which three large volumes and three smaller volumes with maps were published. In the field of linguistics, he also published among many other papers a Romanian Spelling Reform Project (1929) and a series of Istro-Romanian Studies in three volumes (1906-1929). Sextil Puşcariu had an active presence abroad through papers published in foreign journals or conferences held at various European universities: Rumänische Etymologien (Halle, 1903), Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. I. Lateinisches Element (Heidelberg, 1905), Une survivance du latin archaïque dans les langues roumaine et italienne (Paris, 1927), Deutsche Kultureinflüsse auf das Rumänische Volk (Conference held in 1933 at the Berlin, Dresden, Jena universities).

His most important work on literature is the History of Romanian Literature. Old age. Vol. I (Sibiu, 1921). Sextil Puşcariu also wrote a volume of Sketches (1896), as well as memorial prose, published posthumously: Overlapping two centuries. Memories of Youth (1895-1906) and Memoires.

EMIL RACOVIŢĂ

(n. 15 noiembrie 1868, Iași – d. 17 noiembrie 1947, Cluj-Napoca)

Profesor de biologie la Universitatea din Cluj între 1920-1947, rector în anul universitar 1929-1930, membru al Academiei Române.

Născut într-o familie boierească din Moldova, cu origini ce urcă până în secolul al XVI-lea, Emil Racoviță a urmat studiile primare și secundare la Iași, unde s-a bucurat de atenția unor profesori de renume. Primul său învățător a fost chiar Ion Creangă, iar în timpul liceului i-a avut ca dascăli pe A. D. Xenopol (la istorie), Petre Poni (la chimie și fizică), Grigore Cobălcescu (la științele naturii). În 1886, Emil Racoviță a plecat la Paris, unde s-a înscris la Facultatea de Drept. A obținut licența în științe juridice în 1889, iar în toamna aceluiași an a devenit student al Facultății de Științe de la Paris. După numai doi ani de studiu, Racoviță a obținut în 1891 și licența în științe naturale. Și-a început cariera de cercetare în Franța, la laboratorul din Roscoff, iar la scurt timp s-a mutat în stațiunea Banyuls-sur-Mer, în cadrul laboratorului Arago. În 1896 și-a susținut doctoratul în științe naturale, cu lucrarea Le Lobe céphalique et l'encéphale des annélides polychètes (anatomie, morphologie, histologie).

Între 1897-1899 Emil Racoviță a participat la expediţia știinţifică de explorare a Polului Sud, sub conducerea celebrului explorator norvegian Amundsen. Aici a studiat viața animalelor polare, publicând și o interesantă lucrare care i-a descris experiența: La vie des animaux et des plantes dans l’Antarctique (1900). În noiembrie 1900, Racoviţă a fost numit director adjunct al laboratorului Arago de la Banyuls-sur-Mer şi şef de lucrări în cadrul laboratorului de anatomie comparată de la Sorbona, funcţii pe care le-a deţinut până în 1919. Din 1901, savantul român a preluat şi conducerea revistei „Archives de zoologie expérimentale”,pe care a exercitat-o în colaborare cu francezul G. Pruvot.

La 15 mai 1907 i-a apărut lucrarea fundamentală Essai sur les problèmes biospéologiques, care a pus bazele unei noi discipline ştiinţifice - Speologia. Totodată, începând din 1905, Racoviţă a coordonat revista „Biospeologica (études sur l'histoire naturelle du domaine souterrain)”. Până la izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914, Emil Racoviţă a explorat alături de G. Pruvot şi de R. Jeannel numeroase peşteri din Franţa, Italia, Spania, Algeria, cercetând izopodele terestre şi cavernicole. El a descris mai multe grupe de astfel de vieţuitoare, descoperind totodată numeroase specii noi, ca de exemplu: Typhlocirolana moraguesi, Proidotea haugi, Microlista spinosissima etc.

În 1919 a fost invitat să vină la nou creata Universitate românească din Cluj, unde a fost numit profesor titular de biologie la Facultatea de Ştiinţe. În 1920 Emil Racoviţă a înfiinţat şi a devenit director al Institutului de Speologie din Cluj, primul centru de cercetări cavernicole biospeologice din lume, pe care l-a condus până la moartea sa, în 1947. În această perioadă a efectuat, alături de colegi străini şi români, cercetări intensive în peşterile din România, dar şi din Europa. De asemenea, a fost editor-şef al revistelor „Travaux de l’Institut de Spéologie de Cluj”(1920-1941) şi „Buletinul Societăţii de Ştiinţe din Cluj” (1921-1933).

În decursul îndelungatei sale activităţi ştiinţifice aplicate, Emil Racoviţă a vizitat în total peste 1000 de peşteri şi a reuşit să colecteze circa 150 000 de specimene. În iunie 1920 Racoviţă a devenit membru titular al Academiei Române, instituţie pe care a avut onoarea să o şi conducă între 1926-1929.

Emil Racoviţă a fost rector al Universităţii din Cluj între 1929-1930 şi a deţinut preşedinţia comisiei care a organizat serbările aniversării de 10 ani a universităţii româneşti, din octombrie 1930. În mai multe rânduri a fost senator în Parlamentul României, fie ca reprezentant al universităţii clujene, fie ca reprezentant al Academiei Române.
Meritele sale ştiinţifice au fost recunoscute şi în plan internaţional, Emil Racoviţă fiind preşedinte sau membru al mai multor academii şi asociaţii de specialitate din Franţa, doctor honoris causa al Universităţii din Lyon (1923). În 1936 a primit titlul de comandor al Legiunii de Onoare (1936).

Dintre lucrările sale mai importante menţionăm: Speologia (1926, 1927); L'Institut de Spéologie de Cluj (1926); Observations sur « Gheţarul de la Scărişoara » (1927); Evoluţia şi problemele ei (1929) etc.

A fost înmormântat în Cimitirul Central din Cluj-Napoca (Hajongard ).

RALUCA RIPAN

(n. 27 iunie 1894, Iaşi – d. 5 decembrie 1975, Cluj)

Profesor universitar de chimie la Universitatea din Cluj între 1920-1964 şi rector al Universităţii ,,Victor Babeş" între 1951-1956. Membră titulară a Academiei Române (din 1948).

După studii liceale şi universitare (Facultatea de Chimie, 1919) la Iaşi, în 1922 a obţinut titlul de doctor în chimie la Universitatea din Cluj, cu teza Aminele duble corespunzând sulfaţilor dubli din seria magneziană, în cadrul şcolii de chimie anorganică şi analitică a profesorului Gheorghe Spacu. A fost prima femeie din România care a dobândit titlul de doctor în ştiinţe chimice, prima femeie academician din ţară şi singura femeie rector a Universităţii din Cluj. În 1930 a devenit doctor docent în chimie analitică.

În 1919 a fost angajată ca preparator la Laboratorul de chimie minerală, apoi ca asistent la Laboratorul de chimie fizică a Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi. În 1920 s-a transferat la Cluj, unde a fost numită şef de lucrări în cadrul Laboratorului de chimie anorganică al Facultăţii de Ştiinţe. În 1925 a devenit conferenţiar suplinitor la Facultatea de Medicină şi Farmacie din Cluj, unde și-a desfășurat activitatea didactică până în 1927. În 1931 a ajuns conferenţiar definitiv la Catedra de chimie anorganică a Facultății de Ştiințe de la Universitatea din Cluj, iar din 1942 până în 1964 a îndeplinit funcţia de profesor. Din 1948 a fost angajată în cadrul Facultăţii de Chimie nou-înființate. Între funcţiile administrative pe care le-a asumat s-au numărat: director al Laboratorului de chimie anorganică în perioada refugiului Facultății de Ştiințe la Timișoara (1940-1944), şef al Catedrei de chimie anorganică (1948-1964), decan al Facultăţii de Chimie (1948-1951) şi rector al Universităţii ,,Victor Babeş” din Cluj (1951-1956).

Cercetările sale s-au orientat spre chimia anorganică şi analitică. A utilizat pentru prima dată în România izotopii radioactivi în experimentele de laborator. A fost preocupată şi de valorificarea unor elemente rare din subsolul ţării. Între lucrările sale, însumând peste 250 de contribuţii, se numără: Sels complexes de magnésium (3 vol., 1921-1922); Studiu asupra preparării şi constituţiei acizilor periodici (1949); Studiu asupra structurii hexametafosfaţilor cu ajutorul stronţiului radioactiv (1957); Studiul structurii combinaţiilor anorganice cu ajutorul izotopilor radioactivi (1961); Determinarea vitezei de circulaţie pe faze la flotaţia piritelor aurifere cu ajutorul aurului radioactiv 198 (1962); Sinteza, analiza şi proprietăţile unor oxalato-molibdaţi (1975). Pe plan didactic, a elaborat mai multe manuale, unele dintre acestea în colaborare cu alți chimiști de prestigiu: Curs de chimie organică. Metaloizi (1954-1955); Manual de lucrări practice de chimie anorganică (1961-1962); Chimia metalelor (2 vol., 1968-1969); Tratat de chimie analitică (1973) şi altele.

Din 1951 a fost director al Institutului de Chimie din Cluj. În prezent, acesta îi poartă numele. A devenit membru titular al Academiei Române la 2 noiembrie 1948. Între 1957-1975 a îndeplinit funcţia de preşedinte al Filialei clujene a Academiei. A fost, de asemenea, membră a Societăţii de Chimie din Bucureşti, a Societăţii de Știinţe din Cluj, a Societăţii de Chimie Industrială din Paris şi a Societăţii de Chimie din Germania.
Valoarea contribuțiilor sale în calitate de cercetător a fost confirmată și de certificatele de autor sau inventator obținute împreună cu diverși colaboratori de la Institutul de Chimie: în 1967 – pentru invențiile „Procedeu pentru deferizarea și albirea chimică a caolinului” și „Procedeu de mărire a flotabilității minereurilor”; în 1968 – pentru „Metoda de separare a aurului de minereurile aurifere”; în 1969 – pentru alte două invenții privind separarea și recuperarea aurului și în 1970 – pentru „Preparat de aur lichid, strălucitor, pentru decorarea sticlei de menaj și procedeu pentru obținerea acestuia”.

Pentru activitatea sa a primit mai multe distincţii: Premiul de Stat (1954), Om de Știință Emerit (1964) și Meritul Științific clasa I (1966). În 1963 i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Nicolaus Copernicus” din Torun (Polonia).

DUMITRU D. ROŞCA

(n. 11 februarie/ 29 ianuarie 1895, Săliştea Sibiului – d. 25 august 1980, Cluj-Napoca)

Profesor universitar de filosofie la Universitatea din Cluj între 1929-1965, membru al Academiei Române.

După terminarea şcolii primare în satul natal, D.D. Roşca şi-a continuat studiile la liceul de stat din Sibiu, apoi la liceul românesc din Braşov, unde l-a întâlnit pe Lucian Blaga, legând o durabilă prietenie, întreţinută de interesul comun pentru filosofie. În toamna lui 1914, cei doi s-au reîntâlnit la Institutul teologic din Sibiu, unde s-au înscris pentru a fi scutiţi de armată. După trei ani de studii teologice, în decursul cărora interesul lor s-a concentrat însă asupra lecturilor filosofice, D.D. Roşca şi Lucian Blaga au decis să urmeze filosofia la Universitatea din Viena. După trei semestre petrecute la Viena, ei au revenit în ţară în toamna lui 1918, în condițiile dificile provocate de retragerea armatelor Puterilor Centrale. Lucian Blaga a reuşit să se întoarcă la Viena, însă D.D. Roşca a abandonat această idee şi a plecat la Bucureşti, unde s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere în anul III. Pornit să-şi definitiveze studiile la Roma, el a ajuns, în cele din urmă, la Paris în noiembrie 1919, împreună cu un grup de prieteni. Întrucât în Franţa nu i s-a recunoscut decât bacalaureatul, D.D. Roşca s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie de la Sorbona pentru a-şi lua licenţa de stat, pe care a şi reuşit să o obţină în iulie 1921. Și-a început apoi doctoratul pe tema influenţei lui Hegel asupra lui Taine sub conducerea lui Lucien Lévi-Bruhl, care a fost însă nevoit să se pensioneze. Locul său a fost luat de profesorul Émile Bréhier, care până în ultima clipă s-a arătat foarte sceptic cu privire la subiectul tezei, dar a admis, în momentul susţinerii acesteia, în 1928, că lucrarea lui D.D. Roşca a deconstruit o legendă a studiilor filosofice franceze de până atunci. Teza secundară a constat într-o traducere în franceză a lucrării lui Hegel – Vie de Jésus.

În 1929, D.D. Roşca a revenit în ţară şi a candidat pentru un post de conferenţiar la catedra de filosofie de la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj. Aici a predat cursuri de introducere în filosofie şi de istorie a filosofiei orientate spre deprinderea studenţilor cu o metodă de gândire sistematică şi riguroasă, exprimată printr-o terminologie filosofică precisă. În 1937 a devenit profesor titular. Între 1951 şi 1957, respectiv după transferul temporar al Facultăţii de Filosofie din Cluj la Bucureşti, D.D. Roşca a rămas la Cluj, predând un curs de pedagogie generală şi un curs elementar de logică. Ca membru al „Extensiunii universitare”, a ţinut numeroase conferinţe la Braşov, Sibiu, Deva şi în alte localităţi. A fost membru corespondent al Academiei Române din 21 martie 1963 și membru titular de la 1 martie 1974.

În ceea ce priveşte contribuţia ştiinţifică a lui D.D. Roşca, teza sa de doctorat, L'influence de Hegel sur Taine, théoricien de la connaissance et de l'art (1928), a devenit, încă din momentul apariţiei, un punct de reper al filosofiei franceze şi universale. Aceasta a fost tradusă în româneşte în 1968. O altă lucrare reprezentativă, apărută în 1934 şi premiată de Academia Română cu Premiul Asachi în 1935, este Existenţa tragică. Încercare de sinteză filosofică. Alte titluri de referință din opera sa sunt: Mitul utilului. Linii de orientare în cultura românească (1933); Actualitatea lui Descartes (1933); Etică intelectuală (1943); Temeiuri filosofice ale ideii naționale (1943). În afara lucrărilor publicate în numeroase reviste şi în două colecţii importante de articole – Studii şi eseuri filosofice (1970) şi Oameni şi climate (1971), D.D. Roşca a avut şi o impresionantă contribuţie ca traducător în română a operelor lui Hegel. În cei paisprezece ani şi jumătate dedicaţi acestei munci, el a reuşit să traducă douăsprezece dintre cele optsprezece volume din ediţia princeps a operelor filosofului german. Traducerile sale din Hegel includ: Enciclopedia ştiinţelor filosofice (1962-1971); Prelegeri de istorie a filosofiei (1963-1964); Știinţa logicii (1967); Studii filosofice (1967); Prelegeri de filosofie a religiei (1969).

PETRE SERGESCU

(born 5/17 December 1893 in Turnu Severin – died 20 December 1954 in Paris, France)

Mathematician and historian of sciences, professor at the Faculty of Sciences of Cluj University from 1926-1943, corresponding member of the Romanian Academy.

Petre Sergescu was born in a leading Romanian family, one of his ancestors being Popa Şapcă, the revolutionary forty-eighter. Having graduated high school studies in his hometown, Petre Sergescu enrolled in 1912 as a student in Bucharest, attending in parallel the Faculty of Sciences, Mathematics department, the Faculty of Philosophy and the Conservatory of Music. In 1916 he obtained his BA degree in mathematics as well as a degree in philosophy and a Bel Canto degree from the Conservatory. Shortly after graduation, in the difficult context of the First World War, Sergescu was made prisoner of war by the German troops who had occupied Romania in 1917 and was taken to Bulgaria, where he stayed in a concentration camp for 18 months.

After the ending of hostilities, he was sent to Paris on a scholarship, where he remained from 1919 to 1923 to complete his studies. Here he attended the Faculty of Sciences, the École Normale Supérieure and the Collège de France, obtaining a French degree in mathematics and preparing his doctoral degree. He returned to the country and in November 1923 he defended his doctoral thesis, titled Sur les noyaux symétrisables, at the University of Bucharest, in front of a committee chaired by the famous professor David Emmanuel.

Sergescu began his academic career in 1924 as a substitute teacher at the University and at the Polytechnic School in Bucharest; in 1926 he became a substitute associate professor of mathematical analysis at the Faculty of Sciences of the Romanian University of Cluj. On 1 February 1928 he was appointed an aggregate professor of analytical geometry, and in three years, in 1931 he became a tenured professor of the same discipline. In 1938 he was transferred as a tenured professor at the Department of Mathematical Analysis of the same university. Between 1943-1946, Sergescu was tenured professor of analytical and differential geometry at the Polytechnic University of Bucharest, where he briefly held the position of rector (December 1945-1946). In 1946 he left Romania for Paris, where he was employed in 1952 at the French National Center for Scientific Research (CNRS).

Petre Sergescu’s scientific activity singled him out both as a researcher and as an organizer of colloquia, conferences and other events related to the specialization. In 1929, together with other colleagues from Bucharest and Cluj, he founded Mathematica Magazine, being editorial secretary of this publication. During the same year, Petre Sergescu organized in Cluj from 9 to 12 May the first edition of the Romanian Mathematicians Congress. He also coordinated the second edition of the congress, which took place from 5 to 9 May 1932, in Turnu-Severin, his hometown.

Petre Sergescu published more than 160 research papers (books, articles, communications, etc.), among which: On the Solving of Second Degree Equations (1915); Monograph on Algebraic Equations with Real Roots (1924); Noyaux symétrisables (théorème de Laguerre) (1927); Sur le modules for racines des équations algébriques (1929); Quelques propriétés des polynômes (1932); Lessons on Recent Research on Polynomial Theory (1934); On roots of the equations where the xp has the highest absolute value (1935); Remarques pratiques sur l'intégration de certaines équations différentielles linéaires (1937); Dernières batailles pour le triomphe du calcul infinitésimal (1938), etc. Many of his texts leaned on the history and evolution of mathematical sciences in Romania and France: Mathematical Thinking (1928) - volume awarded with the Romanian Academy Award; Les sciences mathématiques en France (1933) - part of the collection dedicated to the development of sciences in France, which received the award of the Academy of Sciences in Paris; Mathematics with the Romanians (1934); Les mathématiques à Paris au Moyen-Âge (1939); Sur l'identité des auteurs de quelques articles mathématiques, insérés dans "Le Journal des Savants" 1684-1703 (1942); About the Ethical Value of Science (1943); Descartes mathématicien (1950), etc. In 1941 Petre Sergescu was instructed by the Romanian Academy to put together an annual Romanian Mathematical Bibliography.

Petre Sergescu was a member, vice president (1937-1940), president (1947-1950) and then permanent secretary (since 1950) of the International Academy of the History of Science, member of the Masaryk Academy in Prague, of the Academy of Sciences of Lima (Peru), corresponding member of the Romanian Academy (elected in 1937). He was part of mathematical societies in many countries, such as Belgium, France, Poland, etc. In 1947 professor Sergescu was in charge of the Archives Internationales d'Histoire des Sciences. He was decorated as knight of the Legion of Honor (1939).

GHEORGHE SPACU

(n. 5 decembrie 1883, Iași – d. 23 iulie 1955, București)

Profesor universitar de chimie la Universitatea din Cluj între 1919-1940, rector al Universității din Cluj între 1925-1926. Membru titular al Academiei Române (din 1936).

După studii liceale şi universitare (Facultatea de Științe, Secția fizico-chimice) la Iaşi, a urmat studii de specializare în domeniul chimiei analitice la Școala Politehnică din Viena, precum și în domeniul chimiei organice la Universitatea din Berlin (1906). În 1916 și-a susținut la Iași teza de doctorat, intitulată Combinații complexe de fier (Feramine), prin care a devenit al doilea doctor în chimie din România.

Între 1907-1916 a fost angajat al Universității din Iași la Catedra de chimie minerală. În 1919 a devenit profesor la Facultatea de Științe a Universității din Cluj, fiind primul profesor român de chimie anorganică și analitică și întemeietorul acestei școli. În perioada clujeană, a pregătit 16 doctori în chimie și mulți alți chimiști care și-au câștigat un renume propriu. Între cei mai prestigioși dintre aceștia se numără: Raluca Ripan, Ilie Murgulescu, Petre Spacu, Coriolan Drăgulescu, C. Gh. Macarovici, E. Popper, V. Armeanu. A fost decan al Facultății de Ştiințe în 1924-1925 și rector al Universității din Cluj între 1925-1926.

În 1940 Gheorghe Spacu s-a transferat la Facultatea de Științe din București, unde a rămas până în 1955. Astfel, el a fost unicul profesor din prima jumătate a secolului trecut care a predat o vreme îndelungată la toate cele trei mari centre universitare din țară. Raluca Ripan, care a ajuns profesor titular la catedra de chimie organică în 1940, a fost cea care a continuat cercetările inițiate de profesorul Spacu la Cluj după plecarea acestuia la Bucureşti.

În cercetările de laborator, numele său se leagă, pe de o parte, de unul dintre reactivii pe care i-a introdus în metodele complexometrice de analiză, anume mercaptobenzftiazolul, cunoscut și ca „reactivul Spacu” și, pe de altă parte, de reacția pentru recunoașterea cuprului și a persulfaților, supranumită „reacția Spacu”. Experiențele sale s-au concretizat în sinteza a peste o mie de substanțe noi și în elaborarea unor noi metode de analiză a elementelor chimice.

Din totalul de 274 de studii publicate de-a lungul carierei, mai mult de două treimi au fost redactate în perioada clujeană. Publicațiile sale includ peste 120 de titluri în domeniul chimiei anorganice și peste 130 de lucrări de chimie analitică. Dintre acestea menţionăm: Sur une nouvelle méthode microchimique pour le dosage du cuivre (1922); Sur les amines des sels doubles (1923); Une nouvelle réaction pour l'acide persulfurique (1923); Deux nouvelles réactions très sensibles pour le cuivre (1925); Sur une nouvelle classe d'amines. Les sélénocyanamines (1930); Contribution à l'étude des sels complexes homogènes et hétérogènes en solutions (1931); Nouvelles contributions à l'étude des cobaltoxalates complexes (1935); Contribuțiuni la constituția antimoniatului de potasiu. Asupra unei clase de amine. Hexahidro-antimoniato-aminele (1949); O nouă metodă gravimetrică precisă și rapidă pentru dozarea bismutului (1955). De asemenea, a colaborat sau a făcut parte din comitetul de redacție al unor binecunoscute reviste din afara țării, în special din Germania: „Zeitschrift für analytische Chemie” (München), „Zeitschrift für anorganische und allgemeine Chemie” (Leipzig), „Die chemische Analyse” (Stuttgart), „Makrochemie und Mikrochimika” (Viena) și altele.

Gheorghe Spacu a fost unul dintre membrii fondatori ai Societății de Științe din Cluj, întemeiată în 1921 și condusă de Emil Racoviță, unde a îndeplinit rolul de secretar general din anul 1923. Între 1921-1939, această societate a publicat una dintre cele mai prestigioase reviste științifice din perioada interbelică, anume „Bulletin de la société de sciences de Cluj”. Lucrările publicate de profesorul Spacu și colaboratorii săi erau ulterior adunate într-un volum anual cu titlul Travaux du laboratoire de chimie analitique et anorganique de l'Université de Cluj, trimis apoi în străinătate.

Gheorghe Spacu a fost membru corespondent al Academiei Române de la 7 iunie 1927 și a devenit membru titular la 25 mai 1936. Între 2 iunie 1944 și 1 iunie 1948 a ocupat funcția de vicepreședinte al acestei instituții. A fost, de asemenea, membru al Academiei Italiene de Științe, al Academiei Mondiale de Științe și Arte din Geneva, al societăților de chimie din București, Berlin, Paris, Washington și al Comisiei internaționale pentru instituirea tabelelor anuale de constante și date numerice din Paris, al cărei președinte era savantul francez Frédéric Joliot-Curie.

Între distincțiile primite pentru activitatea sa se numără: Ordinul Muncii clasa I și Premiul de Stat (1952, 1954).

EUGENIU SPERANTIA

(n. 6/18 mai 1888, Bucureşti – d. 11/12 ianuarie 1972, Bucureşti)

Profesor universitar de filosofia dreptului şi de sociologie la Universitatea din Cluj între 1934-1948.

Eugeniu Sperantia este fiul scriitorului Theodor D. Sperantia, descedent al renumitei familii Nădejde. După studii universitare la facultățile de Drept și de Litere și Filosofie ale Universităţii din Bucureşti (1906-1910), Eugeniu Sperantia a devenit doctor în litere şi filosofie în 1912 cu teza Apriorismul pragmatic. În perioada 1913-1914 a urmat cursuri de specializare la Universitatea din Berlin.

Și-a început cariera didactică încă din anii studenţiei, ca profesor în învăţământul secundar. În 1919 a fost numit referent la Resortul Instrucțiunii din Cluj în cadrul Direcției Învățământului Superior, unde a fost director din primăvara până în toamna lui 1921. În septembrie 1921 a fost numit conferenţiar suplinitor de filosofia dreptului la Academia de Drept din Oradea. În 1923 a reușit să introducă studiul sociologiei în cadrul Catedrei de filosofia dreptului. În 1927 a devenit conferențiar titular. În 1931 a ajuns profesor agregat, iar în 1934 a devenit profesor titular. Între 1924-1934 a fost şi profesor de filosofie la Academia Teologică ortodoxă de la Oradea. În perioada cât a activat în acest oraş, Eugeniu Speranţia a fost preşedinte al Asociaţiei profesorilor secundari din această localitate (1921-1925) şi vicepreşedinte al Reuniunii culturale „Cele Trei Crişuri”.

În 1934, ca urmare a comasării Facultății de Drept din Oradea cu facultatea clujeană omoloagă, Sperantia s-a mutat la Universitatea din Cluj, ca profesor titular de Filosofia dreptului, unde a rămas până în 1948, când a fost scos din învăţământ prin pensionare. În 1945, când Universitatea clujeană se afla în refugiu la Sibiu, a ocupat funcția de decan al Facultății de Drept. Anii petrecuţi la Cluj-Sibiu au fost anii în care Sperantia și-a câştigat consacrarea ca cercetător şi mai ales ca sociolog printr-o serie de lucrări valoroase.

A fost membru al Societăţii Române de Filosofie din 1915 şi membru al Societăţii Scriitorilor Români din 1916. Calităţile sale profesionale au fost recunoscute prin cooptarea sa ca membru în mai multe societăți internaționale: Internationale Vereinigung für Rechtsphilosophie din Berlin în 1928, Institut International du Droit et de Sociologie Juridique în 1937 şi Comitetul Permanent al Congreselor Internaţionale de Estetică şi Știinţa Artei, tot în 1937.

Eugeniu Sperantia a fost un spirit enciclopedic, ale cărui contribuţii se împart între mai multe domenii: filosofie, drept, sociologie, psihologie, pedagogie, estetică, muzicologie, literatură şi memorialistică. Titluri precum: Contribuţiuni la filosofia magiei (1916); Principii fundamentale de filosofie juridică (1936); Introducere în filosofia dreptului (1944), Problemele sociologiei contemporane (1933); Psihologia gândirii (1922); Resorturile psihologice ale evoluţiei umane (1947); Concepţii şi perspective în pedagogia actuală (1929) atestă diversitatea preocupărilor sale ştiinţifice. Dintre acestea, sociologia a reprezentat domeniul cel mai important al afirmării sale în perioada maturităţii. Opera sa fundamentală în cadrul acestei discipline este Introducere în sociologie, 2 vol. (1939). Pe tărâmul filosofiei, a fost prezent atât în publicaţiile de specialitate, cât şi la conferinţele naţionale şi internaţionale. Dintre lucrările sale de drept, unele au avut un caracter de cercetare, iar altele au avut un rol didactic.

Activitatea sa publicistică a început însă în spaţiul literar, încă de foarte devreme, de la vârsta de nouă ani, când publica versuri în reviste şcolare. Contribuţiile sale literare au reprezentat o constantă semnificativă de-a lungul carierei. Volumul de poeme de factură simbolistă Pasul umbrelor şi al veciei (1930) i-a adus premiul Societăţii Scriitorilor Români. A făcut parte din cenaclul poetului Alexandru Macedonski şi a fost un colaborator fidel al revistei „Vieaţa nouă” a lui Ovid Densuşianu, în cursul celor douăzeci de ani cât a apărut revista. Preocupările de teoria artei sunt reflectate în volume ca „Papillons” de Schumann (1934), pentru care a primit Premiul Academiei în 1935, sau Medalioane muzicale (1966). Evocările unor personalităţi contemporane se regăsesc în volumele Figuri universitare (1967) şi Amintiri din lumea literară (1967).

Ceea ce a lăsat în urma sa această personalitate polivalentă este însumat în modul cel mai expresiv de către însuşi poetul Eugeniu Sperantia:

Cărţi, cărţi, cărţi,
Între-ale lumii patru părţi.
Cărţile, ca şi stelele,
Risipite ca mărgelele,
Le văd strălucind,
Le aud şoptind
şi destăinuind:
Drumurile sorţii,
Înţelesul morţii,
Tâlcul Judecăţii
şi-al Eternităţii...

POMPILIU TEODOR

(born 19 July 1930, Ilia, Hunedoara county – died 7 September 2001, Cluj-Napoca)

Historian, researcher, professor of medieval history and historiography at Babeș-Bolyai University, corresponding member of the Romanian Academy (from 1990).

Pompiliu Teodor attended secondary education in Deva (1941-1949) and graduated from Victor Babeș University of Cluj (1954). He continued his specialization at the University of Vienna. In 1970 he obtained his doctorate degree with the paper Samuil Micu historian.

Researcher at the Romanian Academy Library, Cluj Branch (1955-1963), then at the Institute of History and Archeology of the Romanian Academy in Cluj (1963-1966), Pompiliu Teodor later worked as an assistant professor (1966-1970), associate professor (1970 -1977) and professor (from 1977) in the Department of Romanian History of the Faculty of History of the University in Cluj. He was also visiting professor at the University of Illinois, Urbana (1972-1973).

He founded the Department of Medieval History and Historiography, the Institute of Central European History, the Institute of Jewish Studies, and two specialized publications: Colloquia and Caietele David Prodan. Professor Pompiliu Teodor re-launched specialized studies in the field of art history at the University of Cluj, and at the Romanian Academy (whose corresponding member he became in 1990) he founded the Romanian-Slovak Mixed History Commission. Together with professor Doru Radosav he founded the Institute of Oral History in 1997.

Pompiliu Teodor held various positions at Babeş-Bolyai University: head of the Department of Medieval History and Historiography (1973-1977, 1990-2001), head of the Department of History (1996-1997), director of the Central European History Institute (from 1993). He was also vice-president of the History of International Relations Committee of the International Committee of Historical Studies (from 1995) and chairman of the Romanian-Slovak Mixed History Committee of the Romanian Academy. Pompiliu Teodor was appointed president of the Association of Historians from Transylvania and Banat, and of the Gh. Brătianu Organization. His research focused on the history of Central Europe in the eighteenth century, the history of historiography, the Romanian enlightenment, the history of the church and religious life (18th century). Among the published works we mention: The idea of ​​political unity in Romanians (1968); The Evolution of Romanian Historical Thinking (1970); Avram Iancu in Memoirs (1972); Fragmentarium iluminist (1972, collaboration); Die Entwicklung des historischen Denkens in der rumänischen Geschichtsschreibung (1972); European Enlightenment Interferences (1984); Romanian Historians and Historical Issues (1993); Incursions into Romanian Historiography of the 20th Century (1995). Pompiliu Teodor was coordinator and author of the volumes: Under the sign of Clio (1974); Enlightenment and Romanian Society (1980); State, Society. Nation. Historical Interpretations (1982); The Uprising of Horea (1784); Historical Studies and Interpretations (1984); The History of International Relations in Central and Eastern Europe (1985); Lesson of Yalta (1998). He edited the following works: Gh. Şincai, Common Knowledge to Defeat People's Superstitions (1964); Samuil Micu, Philosophical Writings (1966); Ioan Lupaș, Selected Writings (1987); Silviu Dragomir, Studies on the History of the Romanian Revolution of 1848 (1985); Keith Hitchins, National Consciousness and Political Action in the Romanians of Transylvania 1700-1918 (2 vol., 1987, 1992). He collaborated with: Encyclopedia of Romanian Historiography (1978); The Romanian Nation. Affirmation. Contemporary Perspective (1984); Gh. I. Bratianu. Romanian and European Historiographical Confluences (1988); La Révolution Française et les Roumains (1989); Luther und Siebenbürgen (1985); History as Reading the World (1994), etc.

Pompiliu Teodor was editor-in-chief of the Colloquia Journal of Central European History and member of editorial boards of several scientific publications: ‘The Yearbook of the Gh. Şincai Institute of Socio-Humane Research in Târgu-Mureş’, ‘Revue des Études Sud-Est Européennes’, ‘Revue Roumanie d'Histoire’, ‘Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia’, Cluj-Napoca.

IOAN URSU

(n. 5 aprilie 1928, Mănăstireni, jud. Cluj – d. 16 aprilie 2007, București)

Fizician, profesor universitar, prorector al Universității Babeș-Bolyai între anii 1961-1968, membru al Academiei Române (din 1963), coordonator al programului nuclear al României.

După studii liceale la Turda (1939-1940), respectiv la Cluj (1939-1946), Ioan Ursu a absolvit Facultatea de Fizică-Matematică a Universității din Cluj în 1950. În anul 1956 a obținut titlul de doctor în științe fizice și matematice cu lucrarea intitulată Efectele magno-mecanice la oxigen, iar în 1969 a devenit doctor docent. A realizat stagii de cercetare în domeniul rezonanței magnetice electronice și nucleare la Universitatea Princeton, SUA (1959-1960), în URSS (1962, 1965), Anglia (1962), Elveția (1963), RDG (1963).

Și-a început cariera universitară în calitate de preparator (1949) la Universitatea „Victor Babeș” din Cluj. Între anii 1957-1968 a fost profesor universitar, șef al Catedrei de fizică atomică și nucleară, optică și electromagnetism (1957-1968). A activat în calitate de profesor invitat la Centrul Internațional de Fizică Teoretică din Trieste (din 1991) și a fost cercetător științific asociat la Institutul de Fizică Atomică din București.

Membru corespondent (1963), apoi titular (1974) al Academiei Române, Ioan Ursu a condus secția de Fizică a acestei instituții (1988-1992). Totodată, el a îndeplinit diverse funcții de conducere: prorector al Universității Babeș-Bolyai (1961-1968), director al Institutului de Fizică Atomică (1968-1976), președinte al Comitetului de Stat pentru Energia Nucleară (1969-1976), președinte (1972-1979) și prim-vicepreședinte al Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie (din 1979), președinte al Societății Europene de Fizică (1976-1978), președinte al Uniunii Balcanice de Fizică (1986-1990).

Cercetările sale s-au desfășurat în domeniul fizii atomice și nucleare, urmărind studiul materialelor nucleare, fizica solidului, interacțiunea radiațiilor nucleare cu solidul, combustibilii nucleari specifici, aliaje speciale și materiale de structură de interes pentru energia nucleară. A studiat probleme legate de tehnologia nucleară (separări izotopice, controlul procesului de îmbogățire a uraniului și apei grele, controlul și garanțiile nucleare), tehnologia mediilor active pentru laseri cu solid. A descoperit efectul de îmbogățire izotopică a uraniului în rezonanța magnetică.

Ioan Ursu a publicat numeroase lucrări, dintre care menționăm: Efecte magnetomecanice la oxigen (1959); La résonance paramagnétique électronique (1968); Energia atomică (1973); Aplicațiile practice ale exploziilor nucleare (1973); Fizica și tehnologia materialelor nucleare (1982); Magnitnyi Rezonans Soedinenii Urana (1982); Interacțiunea radiației laser cu metalele (1986); Laser Heating of Metals (1990).

A fost membru în numeroase societăți: Societatea de Fizică-Chimie, Societatea Americană de Fizică (1960), Consiliul științific al Institutului Unificat de Cercetări Nucleare, Dubna (1965), societățile de fizică din Belgia (1969), Franța (1969), Italia (1991), Societatea Internațională de Rezonanță Magnetică (1971), Societatea Americană Nucleară (1975), Asociația Nucleară Canadiană (1976), Centrul Internațional „Ettore Majorana Erice” (1977), Academia Europeană de Știință (1981), Asociația Americană pentru Cercetări Avansate (1989), Societatea Europeană de Optică (1991).

Ioan Ursu a obținut premiul I al Ministerului Învățământului (1961) și titlul de Profesor Emerit (1969).

GEORGE VÂLSAN

(n. 21 ianuarie 1885, Bucureşti – d. 6 august 1935, Carmen Sylva, azi Eforie Sud, jud. Constanţa)

Profesor de geografie la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Cluj, secţia Geografie (1919-1929), unde a înfiinţat o şcoală de geografie şi o publicaţie de specialitate cu renume internaţional, membru al Academiei Române. Ilustru dascăl, savant şi literat, George Vâlsan este considerat întemeietorul geomorfologiei româneşti, iar prin introducerea de metode noi de cercetare în geografie a pus bazele învăţământului geografic modern din ţara noastră.

George Vâlsan a urmat studii secundare la Craiova, Piteşti şi Bucureşti (1896-1904) şi universitare (Facultatea de Litere şi Filosofie, 1904-1908, completată cu cursuri de geografie, 1908-1910) la Bucureşti. Bursier al Societăţii Române Regale de Geografie, şi-a continuat pregătirea la Berlin (1911-1912) şi Paris (1913-1914). În 1915 a devenit doctor în geografie cu teza Câmpia Română. Contribuţiuni de geografie fizică, aceasta fiind prima teză de geografie fizică întocmită pe baze strict ştiinţifice.

Şi-a început cariera didactică la Universitatea din Iaşi (1916-1918). Din 1919 până în 1929 a fost profesor la Universitatea din Cluj, la secţia Geografie a Facultăţii de Ştiinţe. A contribuit substanţial la dezvoltarea şcolii româneşti de geografie de la Cluj, sprijinit la început şi de către profesorul francez Emmanuel de Martonne. A desfăşurat o intensă activitate didactică şi organizatorică, ilustrată şi prin intermediul revistei pe care a fondat-o – „Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj”. Prin grija sa, laboratoarele Institutului de Geografie din Cluj au fost înzestrate cu materiale didactice noi, cărţi şi periodice, punând astfel bazele unei biblioteci de specialitate. Din 1929 s-a transferat la Universitatea din Bucureşti, unde a lucrat până la sfârşitul vieţii.

De numele său se leagă întemeierea geomorfologiei româneşti. Vâlsan a desfăşurat o muncă ştiinţifică intensă, concretizată în peste 180 de lucrări, în care a abordat domenii precum: cartografie, climatologie, hidrologie, meteorologie, pedogeografie, geografia populaţiei şi aşezărilor, geografie istorică, istoria geografiei. Printre lucrările de referinţă amintim: Temelia Bucureştilor (1909); Câmpia Română. Contribuţii de geografie fizică (1915); Conştiinţă naţională şi geografie (1921); Les terrasses de la plaine Roumaine (1928); Rolul Carpaţilor în România actuală (1922); Elementul spaţial în descrierea geografică (1929) ş.a.
Pentru buna desfăşurare a procesului de învăţământ, Vâlsan s-a preocupat şi de publicarea unor manuale: Elemente de geografie fizică (1931); Elementul spaţial în descrierea geografică (1929) ş.a. şi cursuri universitare: Curs de geomorfologie (1926-1927); Morfologie terestră. Curs (1931); Curs de geografie fizică (1932) ş.a.

Este considerat creatorul şcolii etnografice în geografie. Alături de Emmanuel de Martonne şi Romulus Vuia, a militat pentru înfiinţarea Muzeului Etnografic al Transilvaniei, pentru fondarea, în 1923, a Societăţii Etnografice Române şi pentru introducerea cursului de etnografie la Universitatea din Cluj. În 1923 a fost ales preşedinte al Societăţii Etnografice din Cluj. S-a manifestat şi ca scriitor, colaborând cu versuri şi scrieri în proză la revistele literare ale vremii: „Convorbiri literare”, „Drum drept”, „Ramuri” ş.a. Descrierile geografice şi poeziile le-a publicat în volumele: Povestea unei tinereţi (1924) şi Grădina părăsită (1925).

A fost membru corespondent (5 iunie 1919) şi membru titular (din 1920) al Academiei Române, vicepreşedinte al Secţiei de Geografie Fizică a Congresului internaţional de geografie de la Paris şi preşedinte al Comisiei peisajului geografic la Congresul internaţional de geografie din Varşovia. 

A fost înmormântat la Bucureşti, în cimitirul „Sfânta Vineri”.

JACUB WUJEK, SJ

(n. 1541,Wągrowiec, Polonia – d. 27.07.1597, Cracovia, Polonia)

Membru al Ordinului Iezuit, preot catolic. Profesor, filolog și teolog. Conducătorul misiunii iezuite din Transilvania între anii 1579 și 1584. Profesor și primul rector al Colegiului Major Iezuit de la Cluj. Traducător al Bibliei în limba poloneză.

Jacub Wujek (latinizat Jakobus Vangrovitius) s-a născut în anul 1541, în orașul Wągrowiec, într-o familie înstărită de burghezi polonezi. Și-a început studiile în școala mănăstirii cisterciene din orașul său natal, continuând apoi în școli din Henrykow și Magdeburg. Din primăvara anului 1558 a devenit student al Academiei din Cracovia. Între 1562 și 1564 a studiat, la îndemnul mentorului său, episcopul Jakub Uchański, viitorul primat al Poloniei, la Universitatea din Viena, unde și-a perfecționat cunoștințele de filosofie, matematică și filologie, îndeosebi cele de limba greacă. În 1564 a obținut titlul de magister în artele liberale al Universității din Viena.

În 1565 a intrat în Ordinul Iezuit. Și-a continuat studiile la Roma, la Collegium Romanum. Aici și-a obținut titlul de doctor în teologie. În 1567 s-a întors în Polonia, unde a devenit profesor al Colegiului Iezuit de la Pułtusk. În 1568 a fost hirotonit preot.

Între anii 1571 și 1578 a fost unul dintre profesorii întemeietori ai Colegiului Major Iezuit de la Poznan (instituție de învățământ unde a studiat, între 1578 și 1581, și Andrei Báthory, viitorul cardinal și principe al Transilvaniei, nepotul regelui Ștefan Báthory).

Între 1578 și 1579 a fost profesor al Academiei de la Vilnius și primul rector al proaspăt înființatei Universități din Vilnius. Este cunoscut faptul că Universitatea din Vilnius a fost întemeiată de către regele Poloniei, Ștefan Báthory, același suveran din voința căruia a fost întemeiat și Colegiul Major Iezuit de la Cluj.

În anul 1579, la porunca regelui Ștefan Báthory, Jakub Wujek a venit în Transilvania, unde a devenit șeful proaspăt înființatei misiuni iezuite, primul rector al școlii iezuite de la Cluj-Mănăștur și totodată profesorul viitorului principe, Sigismund Báthory. Jakub Wujek a fost rectorul Colegiului Major Iezuit de la Cluj până în ianuarie 1584, când împrejurările politice l-au obligat să părăsească Transilvania. Ulterior, între anii 1595 și 1597, a revenit și a condus Seminarul Pontifical și Regal de la Cluj.

Jakub Wujek a fost autorul mai multor volume de teologie, predici și polemici scrise în limbile latină și poloneză. În istoria literaturii și teologiei, numele său este legat în primul rând de prima traducere a Bibliei în limba poloneză. A început să lucreze la traducere în 1584. Prima ediție a Noului Testament tradus a apărut în anul 1593, iar întreaga Sfântă Scriptură a fost publicată în anul 1599. Chiar dacă ulterior textul a suferit o serie de modificări, Jakub Wujek este cunoscut drept o personalitate care a influențat evoluția limbii literare poloneze.

Jakub Wujek a murit în 27 iulie 1597. A fost înmormântat în biserica Sf. Barbara din Cracovia.